Șoseaua care străbate Amzacea împarte, fără rest, satul în două. Tătarii stau pe o parte, turcii pe cealaltă parte. Și unii, și alții sunt în deplină minoritate, printre români. Cu totul – câteva zeci de familii. În localitate sunt două moschei, pentru că turcii și tătarii locului s-au certat la un moment dat și n-au mai vrut să audă unii de alții.

Imamul de acum vine doar la una dintre geamii; s-au liniștit de mult și apele între credincioșii din Amzacea ai Profetului Mahomed. Moscheea în care oficiază e foarte veche, a fost înălțată la 1850. Cea de-a doua, în care nu prea mai merge nimeni, a apărut sub cer pe la 1890. Erau vremuri când musulmanii dominau Dobrogea.

Timpul le schimbă însă pe toate.

E început de februarie 2018 și suntem în Amzacea, la nici 50 de kilometri depărtare de stațiunile litoralului românesc. Ce căutăm aici? Să aruncăm o privire, de la firul ierbii, către comunitățile musulmane din România, să le vedem și să le înțelegem. Nu puteam merge în altă parte decât în Dobrogea, unde există chiar și sate majoritar musulmane. În Dobromir, de pildă, abia dacă auzi vorbindu-se românește pe ulițe.

Nu alegem totuși să vedem astfel de locuri în călătoria noastră. Vrem să observăm Islamul românesc acolo unde este minoritar – pentru că, până la urmă, chiar asta e condiția sa, de insulă într-un ocean de creștinism.

Proiectul jurnalistic Să fie lumină se ocupă de latura instituțională a cultelor de la noi – de structurile și conducerile lor, de aspectele ierarhice, de interesele clericale. Nu vorbim de credința oamenilor, așadar, ci de cei care o administrează în numele Domnului. Cu adepții cultului musulman din România trebuie să începem, însă, altfel.

În unele situații suntem obligați să o luăm de jos în sus. Pentru a înțelege mai bine noi, ca reporteri, specificul confesional și pentru a vă putea relata mai departe în cunoștință de cauză. Situația cultului musulman este una care reclamă o astfel de abordare. Până să ajungem la Muftiat (instituția clericală care gestionează serviciul religios islamic în România), trebuie să-i cunoaștem pe credincioșii săi.

Musulmanii din România sunt puțin peste 60 de mii. Majoritatea covârșitoare stau în județele Constanța și Tulcea, unde erau mult mai mulți în urmă cu 150 de ani. Acum trăiesc – în cele mai multe cazuri – în mici comunități răspândite prin satele care încap în interiorul unui triunghi imaginar Constanța-Adamclisi-Mangalia.

Omul nostru din Amzacea

Moscheea pe care o frecventează credincioșii musulmani din Amzacea are un minaret pitic. Legenda spune că a fost bombardat în război, că altfel era de două ori mai înalt. Neavând bani să-l reconstruiască, oamenii l-au lăsat așa. Pe vremuri, în vârf urca muezinul, lansând cu vocea lui pătrunzătoare chemarea la rugăciune.

Reabilitarea geamiei – s-au făcut calcule riguroase – ar costa până la 300.000 de euro. Așa că s-a luat hotărârea să se înalțe una nouă, cu etaj. Costă doar o sută de mii de euro. Plătește Muftiatul, cu sprijin de la Secretariatul de Stat pentru Culte. În ultimii cinci ani, statul român a finanțat cu peste 500.000 de euro construcții și reparații ale lăcașelor de cult musulman. Alt milion de euro a intrat, în aceeași perioadă de timp, tot de la bugetul central, în salarizarea personalului clerical islamic. Cu totul, sunt vreo 60 de imami în România.

Până să se facă însă noua moschee, în Amzacea oamenii încă se strâng și se roagă în cea veche. Urmele timpului sunt peste tot în interior. Clădirea nu are streașină, iar ploile și zăpezile au pătruns în pereți, lasând dâre de galben mucegăit. Tavanul de lemn e îndoit și prin ferestrele mici abia pătrunde lumina soarelui. Curățenia, însă, e exemplară. În moschee nimeni nu intră încălțat.

În Amzacea, rolul de imam îi revine lui Amir Omer.

Geamia în care oficiază Omer a trecut prin două războaie mondiale, dar încă își înalță singurul minaret spre cer.

Omul nostru vine în fiecare vineri de la Constanța (unde locuiește), pentru rugăciunea de la prânz. Vinerea este, practic, duminica musulmanilor. Omer mai vine și când e nevoie – la nunți, pomeni sau înmormântări. E un tânăr blând, cumsecade, care caută să se țină de exemplu pentru ai lui. Exclus băutură, exclus carne de porc.

Trebuie să știți că un imam nu câștigă mult – mai puțin de 1.200 de lei bani în mână, de la stat. Au o grilă de salarizare asemănătoare preoților ortodocși. Dar fiecare comunitate se îngrijește de imamii ei, cum se îngrijesc sătenii noștri de popii de țară.

Musulmanii din Amzacea vin la geamie tot vinerea. Tot cam douăzeci de oameni săptămânal. Imamul i-a și întrebat:

– Vreți să facem rugăciune de cinci ori pe zi, cum zice la carte?

– Vezi-ți, domnule, de treabă…

Dacă ar veni să facă de cinci ori pe zi, de la Constanța, nu i-ar ajunge leafa nici de navetă. Și nici oamenii din sat – fiindcă sunt mai ales bătrâni – nu s-ar mai încumeta să facă drumul până la geamie.

Imamul Amir Omer știe: în Amzacea sunt cam cinci înmormântări de musulmani în fiecare an. Și nașteri tot cam atâtea sunt. Căsătoriile, tot mai des, sunt mixte. Dacă bărbatul e musulman și femeia e creștină, imamul îi poate face o ceremonie religioasă, dacă e invers – nu. Imamul din Amzacea a oficiat zeci de astfel de căsătorii în ultimii douăzeci de ani, mai degrabă cu părere de rău, fiindcă – așa consideră – o familie ar trebui să fie hotărâtă în ce religie își va crește copiii.

Imamul din Amzacea a fost la Mecca. Și tatăl său a mers. Acum douăzeci și cinci de ani. Domnul Omer-tatăl (Sebat Omer) ne-o spune direct, deși șoptit: „Cea mai frumoasă zi din viața mea!”.

Spune că nu crede să existe țară mai bogată decât Arabia Saudită, oamenii au acolo de toate, sunt boieri. Musulmanii au un cult al ospitalității, iar la arabi – povestește Omer-tatăl – de bucurie că îi au musafiri le-au dat și cincizeci de dolari de om fiecărui român.

Bărbații (la slujba de vineri vin doar bărbații) se adună cu măcar un ceas înainte de ora de începere a serviciului religios. Se salută unii pe alții încrucișându-și palmele într-un mod aparte care anunță inimi deschise, se servesc unii pe alții cu fursecuri și napolitane, imamul pune de un ceai turcesc, se discută aspecte din viața satului, a țării și a lumii. E o pace între ei, e o prietenie pe care aceste întâlniri săptămânale o fac indestructibilă. Nu au cum să plece certați de la geamie.

Amir Omer (centru) este gata să-și cheme credincioșii la rugăciune.

Musulmanii din Amzacea mai obișnuiesc să consume un păhărel, ba chiar și mai multe. Dacă se duce vorba că se face o pomană și cu o seară înainte s-au cam pilit, aceia care au făcut fapta nici nu vin la pomană. Au rușine față de fapta lor.

Nu există nicio presiune din partea românilor pentru a asimila populația turco-tătară. E o armonie care durează de sute de ani în Dobrogea. Îi unesc lipsurile și nu are ce să-i despartă, fiindcă se cunosc de prunci și se duc unii pe alții la groapă. Dobrogea e un exemplu reușit de multiculturalism. Iar această frumusețe a diversității se tot pierde.

Tinerii vorbesc tot mai puțin limba strămoșilor. Cel mai important pilon identitar rămâne religia. Dar și la geamie vin sau copiii (aduși de bunici) sau cei în etate. Ceilalți n-au timp, se prind cu viața și vinerea oricum sunt la serviciu.

Și spune imamul:

– N-are nicio legătură ce vede lumea la televizor cu alții care-și spun musulmani prin alte părți cu ce se întâmplă la noi, în Dobrogea. Trăim în pace unii cu alții, nu supără nimeni pe nimeni. La noi e e liniște și e foarte bine. Fără probleme.

Domnul Sali are șaizeci și opt de ani, e operat pe cord, a crescut cinci copii (trei sunt plecați în Occident), are nepoți, a fost de meserie șofer la IAS, a umblat toată țara și nicăieri n-a avut probleme pentru că e musulman.

Mereu și-a dorit să aibă timp să vină la geamie, dar nu avea. De abia când a ieșit la pensie a început să meargă. Strict religios, nu era nici mai rău, dar nici mai bine înainte:

– Ceaușescu n-avea credință, dar măcar ne lăsa în pace. Din ce în ce, însă, se va pierde și religia noastră. Mor ăștia bătrâni, iar tinerii…

A auzit la o pomană, de la niște rude din Bulgaria, că la ei, la bulgari, nici pomeni nu se mai fac, nici imam în sat nu mai au. Cu timpul, s-a pierdut tot.

De băut, domnul Sali nu bea, are însă niște vecini găguți (găgăuzi veniți de prin Basarabia, n.r.), aciuați în Amzacea din neam, de vorbesc turcește mai bine ca turcii. Ei merg la biserică, dar și beau.

La Mecca n-a ajuns, dar a fost la Istanbul. Ehe, dacă ar avea el bani, ar lăsa totul în urmă, chiar și Amzacea, și-ar lua cu el amintirile, și-ar face o casă pe malul Bosforului, să vadă în fiecare seară cum asfințește soarele în mare.

– Vai de capul meu, ce frumusețe, ce frumusețe e la turci!

Singura cale: colegiul musulman

Musulmanii din țara noastră – fie ei tătari, turci sau romi horahai (care vorbesc turcește, nu romani, și cred în Allah) – sunt sunniți (așa cum sunt, de altfel, peste 80% dintre toți musulmanii din lume). La sunniți, imamul nu are aceeași însemnătate ca la șiiți (cei mai mulți dintre aceștia trăiesc în Iran și Irak, n.r.).

Pe înțelesul creștinilor, imamul poate fi comparat cu un preot. El cunoaște Coranul, îndeamnă la rugăciune, o conduce, îndeplinește funcția de lider spiritual al comunității, slujește în marile momente din viața omului – când primește un nume, când se căsătorește și când moare.

În România, imamii se formează la profilul liceal teologic din cadrul Colegiului Național Ataturk din Medgidia. Nu e altă cale.

În biroul lui Accan Mologani tot mobilierul este turcesc. Ne asezăm în două fotolii comfortabile care străjuiesc masa de lucru a directorului Colegiului Ataturk. Școala este deschisă din 1995, în baza unui protocol internațional semnat între România și Turcia după Revoluție, și a reluat tradiția unui seminar teologic care funcționase în Medgidia până în 1968.

Acel seminar a fost, practic, una dintre cele mai vechi școli înființate pe teritoriul dobrogean. S-a fondat la 1680. “Inițial a fost la Babadag, pentru că acolo a fost nucleul turc. Aveau două clase, cu învățători imami. Ca la români, de altfel, unde preoții erau învațații satului”, explică directorul Mologani.

Conform protocolului, partea turcă ar fi trebuit să asigure dotarea școlii. Ceea ce s-a întâmplat. Doar că guvernul de la Ankara a ajuns să susțină acum și masa și cazarea într-un internat pentru 64 dintre elevii colegiului. În toata școala – care dispune de ofertă educațională completă, de la grădiniță la liceu – învață anul acesta 360 de tineri musulmani.

Când au pornit la drum, în 1995, aveau 50 de locuri în tot colegiul. “Muftiatul ajunsese la concluzia că foștii absolvenți îmbătrâniseră și nu avea înlocuitori”, povestește Accan Mologani. “Atunci au dus demersuri să înființeze măcar o clasă de liceu teologic. Și-au ajuns până la urmă să facă și clasă de profil pedagogic în limba turcă.”

Mologani e director la Colegiul Ataturk din 2007.

Accan Mologani, în decorul - turcesc, la propriu - al biroului său.

A văzut generațiile crescând și plecând mai departe – dar în timp ce numărul celor școlarizați în limba turcă a crescut și condițiile educaționale s-au modernizat, în termeni absoluți comunitatea turco-tătară din Dobrogea s-a mai pierdut puțin. Numeric, ea continuă de scadă gradual, după hemoragia masivă înregistrată în perioada comunistă.

“Au plecat mulți atunci”, spune directorul, a cărui familie provine din comuna Valu lui Traian. “Li s-a oferit posibilitatea”, explică Mologani, „Turcia le-a pus la dispoziție celor din România locuri de casă gratuite, le-a asigurat locuri de muncă și în condițiile astea o bună parte a minorității musulmane s-a dus.”

Până și cei rămași au renunțat să-și mai trimită copiii la Seminarul musulman, care și-a închis porțile în 1968 din lipsă de elevi. Nu mai renta pur și simplu să faci 7-8 clase în limba turcă (seminarul organiza cursuri doar pentru ciclul primar și gimnazial), pentru ca apoi să te transferi la un liceu cu predare în română.

Într-o minoritate tot mai scăzută numeric, vorbindu-și limba tot mai puțin și reușind tot mai greu să o transmită mai departe, musulmanii din Dobrogea și-au găsit parțial refugiul în credință. Accan Mologani își amintește că mult mai mulți mergeau la moschee înainte de prăbușirea comunismului decât astăzi.

S-au mai schimbat generațiile, iar imamii Dobrogei abia dacă au 10-20 de oameni la rugăciunea de vineri. Majoritatea celor prezenți sunt deja la vârsta a treia.

Sfârșit de rugăciune, într-o zi de vineri, la o moschee dintr-o comună dobrogeană.

După Revoluție, comunitatea românească a credincioșilor lui Allah a urmat – cumva firesc – cursul general al lucrurilor. România întreagă s-a împuținat în ritm accelerat, iar musulmanii noștri n-au făcut excepție. Depopularea în satele Dobrogei e aceeași ca peste tot – românii, turcii și tătarii au plecat laolaltă să muncească în Occident. Părinții le-au rămas în urmă – și chiar dacă nu e prea cald iarna în geamii, doar acolo singurătatea li se mai topește puțin.

În România trăiesc la momentul actual circa 55 de mii de turco-tătari. Tătarii sunt ceva mai mulți, 30 de mii la 25 de mii, iar limba lor e un pic mai greu de înțeles chiar și câtre un vorbitor nativ de turcă. Asta pentru că tătării vorbesc o turcă veche, care nu s-a mai modernizat.

Se mai transmite, totuși, în familiile musulmane limba? Directorul Mologani are următoarea regulă: un copil va învăța mai degrabă turca de la bunici decât de la părinți. Depinde cine îl crește – în balanța asta stă identitatea de limbă a musulmanilor din România.

Accan Mologani are o încheiere românească la finalul discuției noastre.

Vestea bună e că Turcia acordă burse de școlarizare universitară pentru absolvenții Colegiului Ataturk. Indiferent de profilul absolvit și indiferent de specializarea dorită. Se solicită în primăvara fiecărui an efectivul doritorilor, se comunică, și-apoi locurile respective sunt rezervate pentru România. Statul turc asigură potențialilor studenți masa, cazarea, dar și banii de buzunar, 300 de dolari în fiecare lună.

Vestea proastă? “Nu se duc!”, exclamă cu exasperare Mologani.

A contribuit într-o anumită măsură și situația recentă din Turcia, iar părinților le-a intrat în cap ideea că e periculos să-și trimită odraslele pe malurile Bosforului în Turcia. Pe de altă parte, însă, adevărul e că românii turco-tătari veniți de la școala din Medgidia nu prea se adaptează.

Explică directorul Colegiului Ataturk: “În Turcia învățământul e monitorizat, ca să nu aibă probleme cu studenții. Cazarea e în regim de internat controlat. Dacă întârzii după ce ieși de la cursuri deja te caută.”

Așa că tinerii absolvenți musulmani din satele Dobrogei aleg să dea cu piciorul șansei de a studia gratuit într-unul din orașele universitare ale Turciei.

“De doi ani de zile n-am mai reușit să trimitem un singur elev…”, face Accan Mologani bilanțul, lăsându-se cu deznădejde în spătarul scaunului.

“Anul trecut am avut 5 locuri asigurate la Medicină. Și nimeni…”

Să fie lumină!

Știm pe dinafară România ortodoxă – dar puțin spre deloc România celorlalte confesiuni. Nu putem să o înțelegem fără să o vedem. Însă pentru asta avem nevoie de sprijinul tău.

„Domnilor, nu cunoașteți islamul...”

Nu există o formă de învățământ superior în România pentru teologie musulmană. Există tratative de câțiva ani să se înființeze la Universitatea Ovidiu din Constanța o grupă de teologie islamică. Deocamdată, însă, e suficient liceul pentru a fi imam. Iar liceul, cum spuneam, nu poate fi altul decât Colegiul Ataturk din Medgidia.

Acolo a studiat turca și Coranul și Geafar Tuncel, imamul din Valea Dacilor.

Valea Dacilor aparține administrativ de orașul Medgidia și câteva sute de musulmani trăiesc aici. Ca să sublinieze că Dobrogea este a românilor, statul român a insistat decenii la rând pe aceste denumiri daco-romane. În multe din așezările zonei, principalele străzi și piețe poartă numele lui Decebal, unele localități păstrează urmele trecerii romanilor, ba chiar am dat și peste o librărie-papetărie (în comuna Cobadin) botezată Dacicus.

Geafar Tuncel este tătar, dar vorbește și turca nouă. E membru în Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România, care deși are garantat un loc în Parlamentul României nu l-a mai reclamat la ultimele alegeri, în 2016. Pe fondul tensiunilor interne și al acțiunilor în instanță, formațiunea n-a avut practic reprezentant la scrutin.

Așa că, acum, pentru prima oară în ultimii 27 de ani, turco-tătarii din România n-au om în legislativ.

Geafar Tuncel oftează și trece mai departe.

Imamul din Valea Dacilor a fost coleg la Colegiul Ataturk cu imamul Omer din Amzacea. Ei au făcut parte din prima promoție a liceului teologic.

Din prima promoție a Colegiului Ataturk, din care a făcut parte, doar opt au ajuns imami din 20 de elevi înscriși la profilul teologic. Unul s-a prăpădit deja. Ceilalți doisprezece absolvenți au ales alte meserii: unul s-a făcut tirist, altul a plecat la muncă în Anglia, și tot așa. Nici Geafar Tuncel n-a visat de mic să devină imam, el voia să se facă fotbalist. Era sprijinit în visul său de tatăl lui, dar a rămas orfan în pragul adolescenței. Mama, o femeie foarte credincioasă, își dorea pentru el să ia calea moscheii.

Geafar Tuncel a renunțat la școală și a plecat la muncă în Turcia. Căzuse Ceaușescu, erau anii `90, a vrut să guste cu totul din libertate. Avea doar 14 ani când a ajuns în Istanbul. Pe acolo – muncă necalificată, încărcare-descărcare marfă, ce era să facă? Bine măcar că era solid, practicase ani de zile și judo.

Duminică seara, dobrogenii se strângeau în piața de lângă Palatul Topkapî. Acolo trăgeau autocarele și ele aduceau vești din țară și duceau înapoi vești în România. Așa a primit și el de știre să vină repede acasă, că e ceva important. Cu gândul la tot ce e mai rău, Geafar Tuncel s-a întors. Anul era 1995, iar noutatea: că se deschideau porțile unui colegiu teologic la Medgidia. Mama considerase că era șansa băiatului ei. Avea dreptate.

Acum, de peste douăzeci de ani, Tuncel e imam la Valea Dacilor și își cunoaște bine comunitatea. Nu mai vrea să plece de aici, e fericit, și-a făcut un rost, e însurat, are un băiat în ciclul primar, are casa lângă geamie, a umblat prin sponsori de a refăcut minaretul, ba a ridicat și o casă morturară.

În tradiția musulmană, care se respectă în mediul rural din Dobrogea, imamul ia parte la spălarea defunctului. Înainte de casa asta, morții se spălau prin curțile oamenilor – era foarte greu, mai ales iarna.

Sunt mai bine de două sute de musulmani în Valea Dacilor, iar la rugăciunea cea mai importantă din ziua lor sfântă (vinerea) vin la geamie cam douăzeci.

În luna de Ramadan, după căderea soarelui, când musulmanii își întrerup postul negru de peste zi, îi găsești strânși la o masă mare, cum sunt mesele de pomană din satele românești. Cu femeile Geafar Tuncel ține, săptămânal, ore de studiu al Coranului.

Învățăturile Profetului, într-o moschee din Valea Dacilor.

Musulmanii din Dobrogea nici nu prea le spun imamilor imami, le spun hogea, care înseamnă om învățat. Hogea Geafar Tuncel încearcă să atragă spre geamie și tinerii, dar e tot mai greu. Mai vorbește cu ei pe tătărăște, dar tot mai puțini o știu.

Cu adevărat, viața religioasă e intensă – la fel ca la ortodocși – la cele două mari sărbători de peste an (cum creștinii au Paștele și Crăciunul, musulmanii au Sărbătoarea Ruperii Postului, care încheie Ramadanul, și Sărbătoarea Sacrificiului).

Geafar Tuncel nu mănâncă porc, nu bea alcool și îndeamnă pe toți cei care-i trec pragul geamiei să facă la fel, dar nu le poate impune nimic. De fapt, musulmanii din Vale s-au cam luat după români, și mai ciupesc o țuică, mai degustă un vin. Porci însă nu cresc și, dacă mai consumă, mai consumă ocazional prin vecinii creștini.

Geafar Tuncel a călătorit, a fost și la Mecca și prin Iran, unde a participat la concursuri de citire din Coran. Acolo a văzut el cam care sunt disensiunile între sunniți și șiiți. Și a ajuns la o concluzie: Domnilor, dumneavoastră nu cunoașteți Islamul…

Nu vrea să intre în chestiuni de politică, cu atât mai puțin globală, dar insistă să ducem mai departe această idee: islamul este religia păcii, iar jihadul este într-adevăr o luptă pentru islam, dar o luptă pentru păstrarea credinței, nicidecum un război împotriva celor care nu sunt musulmani.

Tătarul ne invită în geamie, avertizându-ne că este mult mai frig decât afară. Are dreptate. E joi, timpul rugăciunii de seară, iar Geafar Tuncel face o chemare. Nimeni nu-i răspunde însă.

– Ce să facem, e la fel ca la dumneavoastră, vin către Dumnezeu în ziua sfântă. Mâine…

“Viața e frumoasă!”

E un peisaj comun în Dobrogea: câmpuri nesfârșite, deasupra doar cerul zgâriat de turlele bisericilor și minaretele geamiilor. Adeseori sunt, la propriu, doar câțiva pași între biserică și moschee. Multe dintre geamiile Dobrogei sunt refăcute recent, unele pe banii unor oameni de afaceri din Turcia, altele cu sprijin financiar din partea statului turc.

Nici în comuna Cobadin nu e altfel.

E tot vineri și bărbații ies rând pe rând din lăcașul de cult. Ultimul iese domnul Enver, tătar, optzeci și trei de ani, cardiac. Roșu în obraji și cu chef de vorbă, ne povestește toată istoria localității Cobadin, cum a trăit-o și cum a auzit-o de la străbuni, până la zi, la nepoata care a luat un arhitect de la sud de Dunăre, făcându-și rostul la bulgari. De neam, e tătar din Crimeea.

Nu se teme că se stinge Islamul în Dobrogea, chiar dacă vede că din generație în generație tinerii au alte preocupări. Ei, și ce dacă?

Domnul Enver are un optimism robust, care se întemeiază pe credința că oricum până la urmă se va face voia lui Allah. La despărțire, ne încredințează acest mesaj:

– Umblați și spuneți peste tot să nu fie proști, că viața e frumoasă!

Ibrahim Memet, imamul din Cobadin, e mai rezervat. Are de mers la o înmormântare și se grăbește să închidă moscheea și să urce pe bicicletă. Dar hai, câteva minute tot stă. Discutăm despre musulmanii din Cobadin – sunt una dintre cele mai numeroase comunități, cu peste o mie de credincioși. Lucrurile stau, ca peste tot, rău, locuri de muncă nu prea sunt, iar tinerii pleacă afară să-și găsească un rost.

De ce vin doar bărbații la rugăciunea de vineri, îl întrebăm. “Haideți să vă întreb eu: dacă la rugăciune o femeie aflată în fața dumneavoastră se apleacă, ce faceți? Vă uitați, nu? Adică vi se distrage atenția în loc să fiți cu gândul la rugăciune. Pentru femei avem zi separată, miercurea, în care studiem Coranul.”

La plecare, în centrul comunei, lângă librăria Dacicus, găsim un monument. Ridicat în 1927, soclul cinstește memoria unor localnici dispăruți în tranșeele Primului Război Mondial.

Citim: Buduluș, Martinescu, Drăgan, Murat, Chengi, Omer, Memet, Ali. Pe o latură a soclului scrie cu majuscule: “Onoare și admirație celor ce au știut să moară vitejește pentru țara lor”.

Cazul celor o mie

În Călărași (municipiul și județul se află de ani de zile sub administrație liberală, nu pesedistă) erau, până nu demult, în jur de zece mii de romi. La cinci călărășeni, unul era rom. Dintre acești zece mii, aproape jumătate au plecat deja din țară, cei mai mulți în Anglia, Germania, Spania și, mai ales, în Italia (la Napoli).

Dintre cei rămași, aproape o mie sunt romi musulmani. Țigani turci – așa le spun călărășenii. Asta când nu le spun țigani horahai, după o veche denumire bulgărească. Aceștia sunt romi din vechiul Imperiu Otoman rămași în Dobrogea. Romii musulmani trăiesc la marginea orașului, în cartierul Oborul Nou. Sunt ghetoizați aici din anul 2001, de când au fost aduși de prin tot Călărașiul, ca să trăiască împreună.

Romii musulmani sunt marginalizați de mai multe ori. Nici românii nu i-au vrut printre ei, nici alte neamuri de romi (care mai vorbesc și limba romani) nu s-au înțeles cu ei. Apoi, mai sunt și musulmani. Iar aici, la acest căpăt de lume, oamenii sunt foarte săraci (sărăcie de epoca de piatră, sărăcie de Africa subsahariană), iar cercul sărăciei nu poate fi rupt nici măcar prin educație.

Romii musulmani nu merg la școală fiindcă nu au bani să le pună copiilor ghete în picioare. Și chiar dacă ar merge, renunță repede, pentru că mulți vorbesc acasă limba turcă. Ce să înveți în română, când tu o auzi prima dată la șase ani? Mai mult, nu au nici acte de identitate. Și nici exemple pozitive în comunitate nu văd. Nimic. Beznă.

„Dacă vecinii nu-și dau copiii la școală, de unde să ia ei obiceiul? Și ce poate să facă un om care nu a cunoscut niciodată educația? Dar o comunitate? La ce vă așteptați?”, ne întreabă Daniel Stancu, liderul Asociației Partida Romilor Pro-Europa, filiala Călărași.

N-avem răspuns.

În Oborul Nou, romii sunt dezbinați și nu au lideri. Și cum niciun necaz nu vine singur, pe lângă sărăcie, lipsa de acces la educație și gravele probleme de sănătate înflorite pe fondul mizeriei din cartier, au apărut în oraș și drogurile.

Puterea lui Allah e mare, dar în Oborul Nou, cât vezi cu ochii – numai gunoaie. Foarte departe, în înalt, cerul e singurul care a rămas curat.

Romii musulmani din Călărași au geamie nouă, frumoasă, și-a deschis porțile în 2016, după ce Muftiatul a obținut finanțare pentru construcția sa. Terenul pe care s-a construi era dat cultului în folosință gratuită de Primăria orașului încă din 2006.

Moscheea romilor musulmani din Călărași veghează asupra unui câmp de gunoaie.

Alte lucruri nu prea a reușit să facă statul român pentru acești cetățeni ai săi uitați la periferia unui oraș de provincie. La capătul acesta de urbe, unde stau romii turci din Călărași, pe o parte a drumului se întinde câmpul plin de gunoaie populat de oameni și de moscheea lor, iar pe cealaltă parte se ridică semețe ruinele încă în picioare ale unor coloși industriali.

Bine că s-a făcut și geamia totuși, chiar dacă nu există asfalt, nici salubritate, nici canalizare, iar locuințele sunt o alcătuire de ziduri murdare. Musulmanilor de aici n-avea cine să le facă o rugăciune, când aveau un mort umblau după imam tocmai pe la Medgidia sau Constanța. Acum are cine: imamul de la Călărași e venit chiar din Turcia, nu vorbește o boabă românește.

Chiar și cu moschee, însă, religia musulmană întâmpină provocări serioase în ghetoul din Călărași. Au început să umble prin cartier după sufletele romilor niște neoprotestanți. Îi ajută pe oameni să-și facă o casă, să-și pună un acoperiș, au înălțat un after-school, copiii au acolo o masă caldă, duc muncă de lămurire cu părinții să-și lase odraselele la școală.

Și ușor-ușor îi trag și spre Adunare, spre creștinismul neoprotestant. Și romii musulmani nu mai mărturisesc atunci că Allah e singurul Dumnezeu, iar Mahomed profetul său, și se dau după ei. Încep să le pună copiilor nume noi. Tot mai puțini Mustafa și Ibrahim și Ali sunt pe străzile neasfaltate din Oborul Nou.

Sunt tot mai mulți, în schimb, Eduard și George și Nicu și Alexandra.

Când plouă sau ninge, în Oborul Nou nu intră nici piciorul de om, nici roata de mașină, ci doar căruțele.

Romii musulmani supraviețuiesc în mări de gunoaie (serviciile de salubritate sunt un lux) care se varsă pe câmp într-un ocean de gunoaie.

Și-au tras apă de la un cimitir din apropiere, bărbații s-au învățat cu paharul și sunt oameni beți pe străzi ca la orice periferie românească.

Un copil duce la gură un tub și îl lovește ca și cum ar aștepta să cadă din el o bomboană.

– Ce mănânci acolo?

– Nimic…

E un amestec de tristețe, resemnare, violență și veselie care erupe când și când pentru a întregi tabloul acesta absurd al omului uitat de ceilalți oameni care au luat-o înainte prin timp și nu mai au de ce să privească în urmă.

În Oborul Nou se umblă de colo până colo, fără speranță. Iat-o pe Suleimana, a avut de curând tragedie-n casă – i-a murit un copil care mâna căruța și a avut un accident la sens giratoriu, nu știa că trebuie să dea prioritate și…

Iată-l și pe domnul Karami. Ne oferă o imagine incredibilă: în mările de gunoaie prin care înoată oamenii, domnul Karami mătură în fața curții, înălțând nori de praf pe care vântul îi spulberă, purtându-le ruinele spre nicăieri.

Mașina străină în care ne aflăm e abordată de un grup de femei care ne cer un leu, pentru o pâine.

Cerând leul, romii musulmani își fac, cu gesturi largi, semnul sfintei cruci.

Să fie lumină!

Știm pe dinafară România ortodoxă – dar puțin spre deloc România celorlalte confesiuni. Nu putem să o înțelegem fără să o vedem. Însă pentru asta avem nevoie de sprijinul tău.

Despre autori