Să fie lumină a documentat povestea dispariției unor comunități evreiești din România, un proces care – pe fondul teribilului secol XX – își consumă astăzi ultimele etape.
Dar această istorie nu o vom scrie așa cum s-a mai scris de atâtea ori, nu ne vom concentra asupra Holocaustului românesc din timpul regimului mareșalului Ion Antonescu, nu vom opri în curtea chesturii din Iași, la pogromul din 1941, nu vom revizita trenurile morții care au plecat atunci spre Podu Iloaiei sau Călărași.
Vom face altceva. Mergem în Hârlău, județul Iași, unde mai trăiește astăzi un singur evreu: Șifra Corbici, fost impiegat auto, acum o pensionară în vârstă de șaptezeci de ani. La începutul secolului XX trăiau în Hârlău peste 2500 de evrei.
Ce rămâne atunci când o comunitate (atât de importantă în istoria noastră) își trăiește amurgul (inclusiv confesional)?
În România, conform ultimului recensământ (cel din 2011) mai trăiau 3.271 de etnici evrei, iar persoanele care își anunțaseră apartenența la cultul religios mozaic erau în număr de 3.519.
Pe teritoriul României mai există astăzi 87 de sinagogi și temple, dintre care mai puțin de jumătate sunt funcționale. Mai există și 832 de cimitire, în 738 de localități.
Să dăm timpul înapoi! În 1930 în România trăiau 756.930 de evrei, iar 10% dintre locuitorii capitalei țării, București, erau pe atunci evrei (aproape 70.000 de oameni). Cei mai mulți evrei trăiau în Moldova, aici în multe orașe și târguri populația evreiască era la egalitate cu cea românească sau chiar majoritară (în Iași, înainte de Al Doilea Război Mondial, 47% din populație era de origine evreiască).
Așa că, aproape un secol mai târziu, ne-am întors în Moldova pentru a vedea epilogul acestei povești. Am fost la Hârlău și la Târgu Neamț în încercarea de a vedea ce a rămas și a înțelege ce va mai rămâne.
I. ULTIMUL EVREU DIN HÂRLĂU
Ne aflăm în anul evreiesc 5780, suntem la Hârlău și aici niciun loc nu e departe de altul. Orășelul se poate bate la pas și oriunde te-ai duce există o moștenire evreiască. E unul dintre acele târguri cărora comunismul le-a luat rostul – iar în postcomunism tinerii au plecat unde au văzut cu ochii.
Toate au îmbătrânit și speranța nu se vede nicăieri. E un sfârșit de epocă la Hârlău, și nu doar pentru evrei.
În târgul moldav mai trăiește astăzi un singur credincios mozaic, mai exact o evreică: doamna Șifra Corbici.
Are șaptezeci de ani și dialogul nostru începe abrupt.
Noi: Așadar, dumneavoastră, doamnă, sunteți ultimul evreu din Hârlău…
Șifra Corbici: Eu sunt, o piesă de muzeu, un exponat.
Cum s-a ajuns aici?
Din cartea Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități (scrisă de profesorul Carol Iancu, publicată la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași în anul 2017) aflăm care a fost primul evreu din Hârlău care a rămas în istorie.
El a fost: doctorul Șmil din Hârlău, care-l trata de dureri de dinți pe domnitorul Ștefan cel Mare. Șmil este menționat la curtea de la Suceava a domnitorului. Așa începe povestea. Cum se va încheia? Cel mai probabil, cu Șifra Corbici.
Doamna Corbici își amintește de vremuri când evrei erau cu miile în Hârlău. Astăzi nu mai e nimeni. Mai trăia o familie de nonagenari, dar s-au stins anul trecut unul după altul, în trei săptămâni. Doamna Corbici are un băiat la Sibiu și o fată în Israel, iar de la ei are în total trei nepoți. Nepoții ajung la Hârlău rar și stau puțin.
Șifra Corbici a trăit treizeci și șapte de ani cu soțul, Costel, inginer horticultor la Cotnari, localitate care e la doi pași de Hârlău.
Costel Corbici a murit în anul 2008.
El era creștin ortodox. În casa Corbici treizeci și șapte de ani au conviețuit fără probleme cele două mari religii. Chiar și în viața de apoi, Costel Corbici este respectat pentru religia sa: soția îi face pomenile după ritul ortodox și ține marile sărbători de peste an.
Viața Șifrei Corbici e viața unui om care a fost ferit de marile tragedii ale istoriei. Mama ei a murit tânără, tatăl ei a plecat în Israel în 1978, cu frații Șifrei. Ea și-a născut copiii în 1973 și 1974, nu ar fi spus nu emigrării, însă parcă nici la Hârlău nu era rău în anii ’70, iar soțul avea familia aici și uite că n-au mai plecat.
Hârlăuanii au emigrat mai ales în zona Nazaretului. Acolo a ajuns și Șifra Corbici în vizită în anul 1980. Pentru noi care avem acum un pașaport în buzunar și putem oricând să plecăm, poveștile Șifrei Corbici vin din altă lume, una în care aveai nevoie de garanții moral-politice pentru a ieși din țară. Și, chiar și așa, nu i-au dat voie să plece în Israel cu amândoi copiii și soțul deodată, ar fi putut fugi din raiul socialist – și cum să fugi din raiul socialist?
Obștea cu un singur om
Evreii sunt organizați pe comunități. Când numărul e prea mic pentru a întemeia o comunitate, se cheamă că ne aflăm într-o obște.
Obștea din Hârlău e condusă din 2003 de Șifra Corbici, care acum se conduce doar pe sine. Merge la cele două cimitire, încearcă să mențină cât de cât ordinea acolo, dar nu e ușor.
Șifrei Corbici îi place să se reculeagă la mormântul unui rabin de odinioară, aflat chiar la intrarea în cimitirul nou, aici aprinde lumânări, îi pune pietre peste mormânt și simte ceva, ca o spiritualitate regăsită.
Șifra Corbici a trăit o viață de evreu care n-a cunoscut antisemitismul decât din istoriile de familie. Are șaptezeci de ani și spune senin că nu a avut niciodată probleme cu creștinii, ba chiar că mai multe neînțelegeri au fost între ea și alți evrei, dar și pe acestea le socotește tot firești: așa sunt oamenii.
În familia ei se vorbea idiș, dar limba aceasta n-a fost dată mai departe și s-a pierdut. Copiii ei vorbesc ebraica, fiindcă amândoi au trăit în Israel.
Când copiii aveau trei sau poate că patru ani, Șifra Corbici îi supraveghea de la geam și a văzut cum odraslele ei au sărit la bătaie cu o fetiță de creștini care le spusese că mama lor este jidancă. Copiii Șifrei Corbici i-au răspuns cum răspund copiii: ba a ta este jidancă. I-a chemat în casă și i-a certat, copiii credeau că jidan, un cuvânt pe care nu-l mai auziseră vreodată, înseamnă țigan. La Hârlău trăiește și o comunitate romă însemnată.
De atunci a început să le explice ce înseamnă să fii evreu, de ce mama este într-un fel, iar tata în alt fel, le-a dat libertate să-și aleagă calea religioasă, fiindcă Dumnezeu e tot unul și oricum nu-și dorea decât să fie oameni întregi și buni.
Rămâne Dumnezeu
Când era copil, Șifra Corbici își amintește că în Hârlău funcționau șapte sinagogi, acum mai este una singură, Sinagoga Mare (terminată în 1814), dar și aceea este închisă.
A fost refăcută și reinaugurată în iunie 2019. Și singura evreică din Hârlău n-a mers la reinaugurare. A avut ea neînțelegerile ei cu comunitatea evreilor din Iași – și nu s-a dus. Șifra Corbici, ultimul evreu din Hârlău, n-a intrat în ziua aceea de vară în singura sinagogă din Hârlău.
Istoria, fiind făcută de oameni, se scrie și așa.
Bani publici
În intervalul 2017-2019, Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) la solicitarea Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, a acordat pentru lucrările de reparare a lăcașurilor de cult suma de 4.553.500 lei:
» 868.500 lei în 2017
» 1.050.000 lei în 2018
» 2.635.000 lei în 2019
Pentru repararea Sinagogii Mari din Hârlău, SSC a acordat un sprijin financiar în cuantum de 1.100.000 lei.
Sinagoga din Hârlău e o clădire foarte frumoasă, o sinagogă ca pe vremuri, când femeile stăteau la etaj și bărbații la parter. Clădirea are stema regală, iar când rușii au intrat în Hârlău au tras în stema regală – toată lumea știe povestea asta. Originală nu mai e decât cupola.
Evreii au acest obicei, să doneze corpuri de iluminat pentru lăcașurile de cult, se numesc lumini în memoria morților. În Sinagoga Mare din Hârlău e o altfel de lumină, ca și cum evreii morți într-adevăr n-ar fi fost uitați. Și totuși, în urbe mai trăiește doar unul.
Sinagoga Mare din Hârlău, interior și exterior | Foto: Andrei Crăciun / Să fie lumină
În 2011 a fost organizat un mare simpozion al evreilor din Hârlău, au venit personalități importante atunci, obștea mai avea încă membri, evreii plecați și evreii rămași și-au povestit unii altora viețile.
După emigrare, tatăl Șifrei Corbici a lucrat în Israel la curățenie într-o fabrică. Mergea la lucru într-o bluziță, pe când ceilalți israelieni veneau înfofoliți. Era iarna israeliană, iar când vii de la Hârlău o asemenea iarnă nu pare decât o glumă. L-au chemat să îl întrebe dacă nu are nevoie de haine, de ce umblă așa dezgolit. Tatăl a surâs, n-avea nevoie de nimic.
Tot în 1980, când a fost în Israel, a văzut Șifra Corbici oameni care vând pepeni pe marginea drumului și i-a cerut tatălui să ia câți mai mulți, poate că mâine nu mai sunt. Tatăl său a surâs din nou: vor fi și mâine.
Iar acum, Șifra Corbici nu crede că se vor mai întoarce vreodată să trăiască în Hârlău copiii și nepoții celor plecați în Israel, oricât de greu ar fi și acolo, oricâte războaie ar avea de înfruntat.
Israelul îi pare Șifrei Corbici un miracol, oameni care au făcut agricultură din nimic, și-au udat cu pipeta pomii, ca să dea rod, au investit în educație și în știință, ce drumuri sunt acolo…
Unde să se mai întoarcă? Din Hârlău doar se pleacă.
Iar acum, în amintirile Șifrei Corbici se amestecă toate – simpozionul de acum aproape un deceniu și pepenii de lângă Afula, înspre Nazaret, și Hârlăul de odinioară, mândrul Hârlău cu fabrica sa de mobilă, cu fabrica sa de lactate, cu cașcavalul de Hârlău, celebru cale de mai multe județe.
Nu mai e nimic, spune Șifra Corbici, iar asta e ceva ce tot spun oamenii din orașele mici și mijlocii ale României, la treizeci de ani de la decembrie 1989.
Șifra Corbici vede cum Hârlăul devine parcă tot mai mic, populația e bătrână de acum, tineretul a plecat în Italia, în Anglia, în Germania, vin acasă vara și vorbesc între ei cu accent străin și parcă totul a trecut, totul s-a pierdut. Nu mai e nici cinematograful Lumina, unde se dădeau cândva filme de cinema și veneau artiștii cu spectacole.
Șifra Corbici vede toate lucrurile acestea și spune așa: oamenii sunt bătrâni și bolnavi și indiferenți la trecut.
O vorbă înțeleaptă evreiască spune că un om trăiește cât încă se mai vorbește despre el, cât încă mai este amintit. “Cine va mai vorbi despre evreii din Hârlău?”, o întrebăm. Când nu va mai fi nici Șifra Corbici, ce rămâne aici?
Urmează o tăcere.
Iar apoi vine răspunsul acesta: rămâne Dumnezeu.
PAGINI DE ISTORIE
→ Un Belle Epoque care n-a existat
Aceasta este o poveste care are multe borne notabile. Prima între toate: prezența stabilă a evreilor la Hârlău e atestată de o jalbă din 1742, menționată într-o lucrare a lui Nicolae Iorga.
În 1899 trăiau 2.718 evrei la Hârlău, în 1910 rămăseseră 2.032. Explicația stă în migrațiile masive de la începutul secolului XX, inclusiv în America. Și s-a mai întâmplat ceva: la răscoala din 1907, unii dintre primii atacați de țăranii răsculați au fost evreii.
Cei din Hârlău n-au fost atacați, dar asta nu înseamnă că în târg n-a domnit groaza, mai ales că anii 1903, 1905 au fost anii unor pogromuri groaznice în Imperiul Țarist și, nu chiar așa departe de Hârlău, la Chișinău.
→ Marele Război și Interbelicul
Apoi a venit Marele Război și fiii evreilor din Hârlău au mers și ei mobilizați și cel puțin nouă hârlăuani au murit pe front, apoi a venit pacea, dar secolul tot nu s-a îmblânzit, iar viața evreilor a devenit și mai grea.
Între războaie în Hârlău erau șase sinagogi, școli unde se predau cursuri de ebraică și religie pentru copii, o baie rituală, un abator pentru păsări (pentru mâncarea kosher), un stand special pentru tăiat vitele la abatorul comunal și un azil pentru bătrâni, existau asociații politice și culturale și sportive, inclusiv două echipe de fotbal, Macabi (echipa notabililor) și Hacoah (echipa meseriașilor și micilor comercianți).
Viața ar fi putut să continue liniștită, dar viața n-a continuat liniștită, a prins putere curentul sionist, întoarcerea evreilor în Palestina istorică, și numai în anul 1922 nu mai puțin de 23 de familii din Hârlău au contribuit cu bani către organizația sionistă din Hârlău.
În mai 1930, la cinematograful din localitate a fost proiectat filmul Țara care râde și muncește, care relata viața pionierilor sioniști din Eretz, Israel – era un film de propagandă care a rulat în toate centrele evreiești din țară.
Numai că nu mulți evrei hârlăuani au apucat atunci să-și împlinească visul sionist și să se stabilească în Palestina istorică. Au rămas în Moldova și anii ’30 au fost tot mai învolburați, legislația antisemită s-a înăsprit, după 1937 a fost epurată și presa redactată sau condusă de evrei (unul dintre cei mai importanți gazetari interbelici, Horia Carp, era din Hârlău).
→ Al Doilea Război Mondial
Apoi s-a instalat teroarea legionară. În septembrie 1940 primar în Hârlău era un cizmar, care a încurajat prigoana în contra evreilor și jefuirea prăvăliilor evreiești. Cămășile verzi legionare furau din locuințe și lăsau oamenii pe drumuri. Erau vremuri grele pentru evreii din Hârlău.
Apoi le-au pus steaua evreiască în piept.
Evreii din Hârlău au scăpat de deportările masive în Transnistria (n-au scăpat evreii basarabeni stabiliți la Hârlău), au scăpat și de evacuarea la Botoșani, unde au fost evacuați evreii din acea parte a Moldovei. Mai trăiau puțin peste 2.000 de evrei în 1942 la Hârlău.
Prefectul Botoșaniului, un colonel, pur și simplu a acceptat argumentele primarilor că la Botoșani nu mai e loc de evrei – erau deja peste 16.000, jumătate din populația orașului, ceea ce provoca deja tensiuni etnice însemnate.
S-a practicat însă munca forțată în tabere de muncă. Apoi a venit întoarcerea armelor de la 23 august 1944 și au sosit trupele rusești, fapt care a condus la bombardarea Hârlăului de către aviația germană, provocând pagube materiale însemnate. La 12 aprilie 1944, nouă evrei hârlăuani au murit în bombardamente.
→ După război
N-a fost mai bine pentru evreii din Hârlău nici după 1945, comunismul s-a instalat și a adus cu el alți ani de sărăcie, naționalizarea, colectivizarea și distrugerea lumii în care evreii excelau: cea a micilor meșteșugari.
În plus, cel mai important eveniment al acelui timp – crearea statului Israel în 1948 – a modificat substanțial viața în acest târg moldav. Evreii din Hârlău au migrat masiv, au făcut ceea ce se numește alia, adică urcare la Muntele Sion. Erau 1.378 de evrei la Hârlău în 1948, trei ani mai târziu mai erau 684.
Migrarea în Israel a continuat, în diferite valuri pe tot parcursul secolului XX. În 2010, mai trăiau în Hârlău 16 evrei, astăzi mai este unul singur.
În Hârlău sunt două cimitiri evreiești, unul vechi în cartierul Bojica (pe proprietarul terenului îl chema Bojică), care a fost închis la sfârșitul secolului XIX și unul nou, situat la capătul unei străzi care se numește chiar așa, Eternitatea.
Aici morții evreilor își dorm somnul de veci, lângă morții creștinilor, căci cimitirul creștinilor e lângă cel evreiesc. Primul evreu a fost înmormântat aici în anul 5.643 după calendarul ebraic (1883), iar numele său era Ițhac Leib Fișel.
II. ULTIMII EVREI DIN TÂRGU NEAMȚ
Nici în orașul Târgu Neamț din județul Neamț nu mai există o comunitate de evrei, ci doar o obște. Împreună cu Piatra Neamț, altădată o urbe în care viața evreiască era înfloritoare, cele două orașe abia dacă mai găzduiesc o sută treizeci de evrei.
În timpul războiului, la Piatra, erau peste 13.000 de evrei.
Istoria nu e însă o poză nemișcată, istoria nu e nici fotografia la minut a epocii în care apucăm să trăim, istoria vine de departe și nu știm unde poate să ajungă.
Evreii din Neamț au traversat o istorie întreagă. Apelăm la o lucrare publicată recent la Editura Hasefer, Evreii din Târgu Neamț, de Emanuel Bălan, cu o prefață de Emil Nicolae. Mergem în secolul XVI, când deja evreii erau atestați ca fiind principalii negustori din toată Moldova.
Apoi, războiul ruso-turc din 1789-1791 a depopulat Moldova, iar domnitorul Mihail Șuțu a dat un hrisov pentru repopularea țării, atunci fiind primită o însemnată populație evreiască din Galiția. Oamenii au venit și au făcut negoț, au închiriat case și dughene, iar la 1792 (aflăm tot din lucrarea lui Bălan) deja funcționa o școală de tip Talmud Tora care aduna până la 200 de copii săraci.
Începutul secolului XIX a fost agitat, mai ales din cauza acuzațiilor de omoruri rituale săvârșite de evrei asupra copiilor. Influente personalități din Biserica Ortodoxă susțineau că azima, pâinea pascală a evreilor, e făcută cu sânge de copil creștin. La 1803 a apărut o astfel de lucrare, Înfruntarea jidovilor, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei.
Erau pe atunci doar 203 evrei în Târgu Neamț. O sută de ani mai târziu, la 1899, erau deja 3.593, adică 42.88% din populația totală a localității.
Au fost evrei care au luptat și au murit în războiul de independență față de Turcia, la 1877-1878, au fost evrei care au luptat și au murit în Primul Război Mondial, numele lor au fost înscrise printre cele ale eroilor care au făcut posibilă Unirea de la 1918. Pietrele tombale din cimitirul nou spun și ele istoria secolului.
Astăzi mai rezistă o singură sinagogă în Târgu Neamț, la care ajungi dacă o știi deja sau ești condus de un evreu al locului. E o sinagogă mică, ascunsă de case și blocuri pitice.
Marcel Grinberg conduce obștea din Târgu Neamț, este născut în 1957, a auzit de la părinții și bunicii săi despre grozăviile din vremea războiului. Evreii din Târgu Neamț (2.417 evrei trăiau aici la începutul războiului) au fost evacuați în aprilie 1944, la Buhuși. În două ore au strâns tot ce aveau și au plecat, iar când s-au întors au găsit casele goale.
Marcel Grinberg este în conducerea comunității de la Piatra Neamț și are în grijă obștea din Târgu Neamț, care numără până în douăzeci de suflete. Conform tradiției evreiești, în sinagoga din Târgu Neamț nu se poate oficia ceremonialul religios dacă nu participă măcar zece bărbați adulți (viața religioasă adultă a bărbatului evreu începe la treisprezece ani).
Și în Târgu Neamț nu mai sunt acești zece bărbați, așa că sinagoga prinde viață o dată pe an, când vin evrei din Piatra și se face o masă mare.
Marcel Grinberg păstrează documente însemnate, e el însuși ca un muzeu dedicat unei lumi care dispare.
Știați că la 26 septembrie 1947, Patriarhul Nicodim a mulțumit comunității evreilor din Neamț pentru că s-au rugat pentru sănătatea lui? Patriarhul era de loc din Pipirig, de lângă Târgu, și se afla în convalescență la mănăstirea Neamț.
Știați că mama Regelui Mihai I, Regina Elena, s-a ocupat de copiii orfani aduși din Transnistria, că șaptezeci dintre aceștia au ajuns la familii din Târgu Neamț? Știați că Regina Elena este trecută în rândul celor drepți între popoare, în Memorialul Yad Vashem?
În Târgu Neamț erau cândva opt sinagogi, în Piatra Neamț – douăzeci și patru. Acum au mai rămas doar poveștile ultimilor evrei. Ei își amintesc de ani de acum patru decenii, când erau tineri, studenți, mâncau la o cantină evreiască din Iași și traversau tot orașul cu chipa pe cap și era pace și era liniște și erau tineri și pe atunci nu se gândeau nici la moartea lor, nici la a lumii pe care au cunoscut-o.
Se face timpul să plecăm. Evreii din Târgu Neamț rămân cu ultimele regrete, dar și cu oamenii mari pe care târgul i-a dat. Cel mai celebru în lume dintre ei este astăzi Moshe Idel, filosof, istoric al religiilor și strălucit cercetător al Cabalei, născut aici, la doi pași de Humuleștii lui Creangă.
Într-o carte din 2006 (Ceea ce unește. Istorii, biografii, idei. În dialog cu Moshe Idel, Polirom), Moshe Idel scrie:
Târgul devenise prea mic, în vreme ce lumea din jur creștea mereu. Și senzația asta era constantă, ba chiar tot mai acută, fiindcă venea din cărți, în special din Balzac. (…)
Echilibrul fragil dintre cele două lumi – cea reală și cea imaginară, oferită de lecturi – a fost fracturat în jurul vârstei de 14 ani, când am avut brusc sentimentul accentuat că trăiesc într-o închisoare. Sentimentul acesta nou nu avea de-a face cu o ideologie, cu sistemul comunist, cu vreo spaimă concretă, cu nimic. Era ceva ca o angoasă existențială. (…)
Știam că, fiind evrei, trebuia să plecăm; dar nu fugeam neapărat de ceva.
Și Moshe Idel a plecat în Israel.
