Există o credință care nu are cler, ceea ce înseamă că nu există nicio ierarhie între credincioși, și, de asemenea, niciun intermediar între om și divinitate. Între ei, își spun prieteni.

Ea recunoaște toți profeții marilor religii, de la Moise la Iisus și Mahomed – toți sunt Învățători Divini. Ea propovăduiește egalitatea între bărbat și femeie, armonia științei cu religia sau investigarea independentă a adevărului. Adică nu trebuie să crezi fără să cercetezi. Acești credincioși nu practică explicit misionarismul, ei urmăresc unitatea, adică binele comunității în care aleg să trăiască, indiferent de Dumnezeul care e majoritar în comunitatea aceea. Ei nu cred nici în rai, nici în iad. Ei sunt bahá’ii.

Numele le vine de la Bahá’u’lláh (în limba arabă: Slava lui Dumnezeu), întemeietorul persan al religiei. Munca lui Bahá’u’lláh a fost dusă mai departe de fiul său, ‘Abdu’l-Bahá. Bahá’i-smul e a doua religie din lume, după creștinism, ca răspândire geografică. În România trăiesc peste 7.000 de adepți, împrăștiați în peste cinci sute de localități.

Am vrut să-i înțelegem, am cunoscut pionierii care au (re)adus bahá’í-smul în țara noatră după 1990, am citit din cărțile lor sfinte, am fost la seri de rugăciune și la cele mai importante sărbători (pe 22 octombrie s-a aniversat bicentenarul nașterii lui Bahá’u’lláh).

Am mers la o recepție dedicată bahá’i-lor la reședința Ambasadorului Statelor Unite ale Americii (bahá’ii sunt bine apreciați la nivel înalt, problemele cu care se confruntă fiind menționate în Raportul Anual al Departamentului de Stat), dar am ajuns și pe Strada Târgului din Toplița (județul Harghita), în casele romilor care au îmbrățișat învățăturile lui Bahá’u’lláh. Și am cunoscut refugiați religios.

Trebuie să știți că România este astăzi o țară foarte tolerantă religios, în care oamenii nu sunt persecutați pentru credința lor. Bahá’ii sunt, de două secole, urmăriți și încarcerați arbitrar în Iran (țara în care s-a și născut această religie). Tinerii sunt dați afară din școli, așa că și-au construit un sistem paralel de educație, învață prin pivnițe și subsoluri sau acasă la profesori și la elevi. Au un cult pentru cunoaștere.

Toplița, 2017, toamna.

Toplița e un oraș cum sunt atâtea orașe mici și mijlocii din România. A fost abandonat în tranziție, fabricile de altădată s-au închis, oamenii au plecat pe unde-au putut. Aici trăiesc, la un loc, etnici români, maghiari și romi. Diversitatea etnică e dublată de diversitatea religioasă. E pace, dar nu e liniște. Am călătorit până aici cu trenul, traversând Carpații. Am învățat chiar cum se cere o pâine în limba maghiară, ca să fiu pregătit pentru toate clișeele. Se cere așa: adj nekem egy kis kenyeret, kérlek.

Trenul trage la linia unu. Constat că tocmai am intrat într-o toamnă siberiană. Mai constat că au mai căzut din literele care anunță gara Toplița. Noaptea cade, și ea, cu un întuneric greu peste Harghita, iar primul dialog cu un om de-al locului e acesta:

– Ce e pe la dumneavoastră, pe aici?
– Ce să fie, domnule, Apocalipsa. O venit.

Romii nu sunt bine priviți, iar în această privire aruncată cu mânie există deplină unitate între români și maghiari. Toți caută un vinovat. Țiganii – ei sunt primii chemați când trebuie urât cineva. Și românii și maghiarii spun că au tot venit țigani aici în anii din urmă, alungați din secuime. E, desigur, o exagerare. De fapt, țiganii au fost mereu aici, dar înainte era mai puțină nevoie de țapul ispășitor. Au trecut, însă, douăzeci și opt de ani de când au venit bahá’ii.

Iar primii care le-au deschis ușa au fost romii.

El Salvador, începutul anilor ‘90.

Marta Filep Rudamas e dintr-o familie cu șapte frați, are douăzeci și doi de ani, studiază la Universitate și visează să ajungă profesoară. A absolvit un colegiu catolic și a primit o bună educație creștină. Dar cuvântul lui Bahá’u’lláh a găsit-o și i-a schimbat viața. Mama Martei, o catolică ferventă, n-a fost de acord cu noua religie pe care și-a ales-o fiica sa. Poate că și asta a grăbit plecarea tinerei în anul de servire (bahá’ii dăruiesc un an din viața lor celorlalți, într-o formă de voluntariat).

Când Martei și altor zeci de tineri din America Latină li s-a propus România drept țară în care trebuiau (re)plantate semințele Bahá’i, Marta a ezitat, dar nu mult. Până la urmă, știa că Regina Maria a României a fost bahá’i (da, Regina Maria a îmbrățișat această religie), cât de rău putea să fie într-un astfel de loc? În plus, i s-a spus, limba română este o limbă latină, care îi seamănă spaniolei. Așa că a luat cu ea cele mai groase haine pe care le-a găsit în El Salvador și a zburat în Europa de Est. Din prima zi, a tremurat de frig.

Abia începuse deceniul nostru de tranziție, nici nu se ieșea ușor din România, nici nu se intra. Pe aeroport au oprit-o oameni în uniformă, care i-au amintit de războiul din El Salvador – era obișnuită cu militarii, îi văzuse încă din copilărie, dar spera, totuși, să scape de aceste imagini. I-au reținut, fără prea multe explicații, pașaportul.

Marta are o figură asiatică, nu le venea să creadă alor noștri că e din El Salvador. Au suspectat-o că are acte false. Nu și-au cerut niciodată iertare.

A ajuns în România chiar când dădea zăpada mieilor. Nu mai văzuse niciodată zăpadă, s-a uluit, zicându-și că e un semn. Pionier al credinței bahá’i în România, Marta a servit în Brașov (cu două tinere, una din Republica Dominicană și una din Honduras) și în Pitești (unde a fost aleasă în Adunarea Locală, deși nu știa încă limba română). Dar a umblat mult în anii aceia, prin Craiova, prin Timișoara…

Marta (centru), alături de alți pionieri bahá'i din România | FOTO: Arhiva personală

S-a înțeles foarte bine cu oamenii sudului, fiindcă e mai temperamentală – punem mâna pe om, de drag, așa suntem noi! -, dar în cele din urmă s-a stabilit în Cluj, căsătorindu-se cu un ardelean bahá’i pe care îl cheamă Vasile, dar căruia îi spune Laci, “că e mai mult ungur, no”.

Marta a muncit ca traducătoare, a predat spaniola, a trudit într-o multinațională. A sfârșit iubind mult România și pe români. În El Salvador nu s-a mai întors. E o țară care a fost marcată de războaie și de o tranziție violentă. Pentru ea acasă e acum în România și așa va fi până la sfârșit. Are deja un fiu adolescent.

Agapia, începutul anilor `90.

Credința Bahá’i în România a (re)apărut așa: aveau o dubă care se deschidea ca două aripi de înger, pe care era gravat chipul lui `Abdu’l-Bahá. Cu duba aceea au ajuns și la Agapia, nu departe de faimoasa mânăstire. Încercau să vorbească în stânga și-n dreapta despre educația morală a copiilor, despre principiile bahá’i. Fețele călugărești aproape că i-au tăbărât cu bătaia. Au ridicat pumnii spre cer și au strigat la ei: Iisus! Iisus!

Tinerii latino-americani care serveau în România nu știau încă bine limba română, că i-ar fi întrebat „Ce aveți, fraților?”. Noi nu suntem împotriva lui Iisus, îl considerăm trimisul lui Dunezeu pe pământ. Atunci, Martei i-a fost prima dată frică de moarte.

A fost din ce în ce mai rău: tineri creștini români au amenințat, întărâtați de fețele bisericești, că vin noaptea și le dau foc… Bahá’ii și-au luat duba și au plecat.

Duba bahá'i'lor, la Toplița, în primii ani după Revoluție.

Cei întâi chemați.

Când au ajuns în Toplița, primii care au avut răbdare să-i asculte pe bahá’i au fost romii. Era epoca în care în România soseau des mașini cu ajutoare. Când a sosit mașina aceasta ciudată, oamenii au crezut că se dă ceva. Nu mică le-a fost multora dezamăgirea aflând că nu – nu se poate lua nimic acasă. Totuși, destui au rămas să asculte. Printre ei, și Daniel. A văzut poza lui `Abdu’l-Bahá și a râs de el: cine e ăsta, e bunicul?!

Totuși, era ceva în privirea aceea, ceva care l-a tulburat. În plus, deși copiii râdeau de barba unui om mare, bahá’ii continuau să rămână de un calm imperial și să le vorbească frumos, cum ei nu prea fuseseră obișnuiți. Daniel s-a tot întrebat: de ce făceau ei așa? Până la urmă, a fost nevoit să dea acest răspuns: pentru că, pur și simplu, erau niște oameni buni care voiau să ajute.

Daniel Moldovan are acum 39 de ani și este unul dintre foarte puținii copii care s-au declarat bahá’i și au rămas așa până în ziua de astăzi. Nu mai locuiește în Toplița. Trăiește în Reghin (are mica sa afacere), după ce a mai muncit în Italia și Anglia.

N-au comunitate bahá’i acolo. El și soția sa sunt singurii. Poate că și de aceea am rămas, zâmbește Daniel. Toți bahá’ii zâmbesc mult. Fiica sa, Amina, e prea mică, e copil de grădiniță, iar la bahá’i nu există botez. În adolescență, după atingerea unui prag al maturității, copiii își aleg singuri religia.

Daniel, cu soția, într-un loc sfânt pentru bahá'i: la Haifa, în Israel. | FOTO: Arhiva personală

Daniel știe cum a arătat prima generație de convertiți: oameni care au îmbrățișat credința pentru că nu le solicita, explicit, să renunțe la nimic. Mai veniseră prin Harghita penticostali, adventiști, baptiști, mormoni, martori ai lui Iehova, dar toți cereau să renunți la ceva, ba să lași țigara, ba să lași sticla de palincă, ba să scuipi în sân și să te lepezi de Satana.

Bahá’ii nu le-au cerut nimic. De fapt, în chestiunea înfrânărilor, această religie e mai subtilă – un bahá’i acceptă și respectă cele zece porunci. Dar cum acestea sunt prezente și în creștinism, oamenii nu le-au resimțit ca pe o povară.

Apoi, au renunțat ei singuri și la alcool, și la tutun, și la curvie și preacurvie, au lăsat în urmă toate excesele, de bună voie. Părinții săi sunt primii bahá’i din Toplița.

Daniel e al patrulea dintre cei cinci copii ai familiei, și cel care s-a îngrijit cel mai mult de viața sa ca bahá’i. În acest an a fost la Haifa, să vadă Centrul Mondial Bahá’i. Pentru el, grădinile acelea care urcă pe Muntele Carmel sunt locuri sfinte. Se emoționează și se agață de firul amintirilor cu aceste cuvinte: N-am văzut niciodată ceva mai frumos.

În Toplița copilăriei lui Daniel s-a format rapid un grup permanent de propovăduire. Erau mulți – zeci. Oamenii. Oamenii erau atunci altfel – îți deschideau ușa și te ascultau. Ridicau sprâncenele a mirare auzind de Bahá’u’lláh, dar apoi spuneau:

– No, să vedem ce-o fi și cu ăsta.

Să fie lumină!

Vrem să relatăm poveștile din spatele confesiunilor religioase mai puțin cunoscute, care au adepți în România. Dar pentru asta avem nevoie de sprijinul tău.

Toplița, 2017, tot toamna.

Mama Lula are mișcările ireal de blânde ale unui personaj de roman din secole apuse. A avut și are încă mulți copii, dar pe noi ne intersează unul anume: Marcel. Acesta a copilărit cu Daniel, și a căutat să-și ducă viața după învățăturile bahá’i. Acum e, cu soția, la muncă în Austria. Cele două fete ale lui Marcel sunt adolescente, eleve: Denisa vrea să se facă medic veterniar, Crina – contabilă.

Bunica lor are o icoană cu Părintele Arsenie Boca pe perete și nu renunță la ortodoxie. Dar e fericită când în casa lor se strâng copiii mai mari de pe Târgului, să învețe principii morale și să citească din cărțile sfinte rugăciuni scrise cu mai mult de o sută de ani în urmă de Bahá’u’lláh.

Ana Askar, clujeancă, e o femeie la cincizeci de ani. Este căsătorită cu un bahá’i cu origini în Turcia. Are un fiu, student. Primul soț al Anei Askar a avut o soartă tragică. De altfel, femeia aceasta este supraviețuitoarea mai multor tragedii. E dintr-o familie cu șase copii. Unul dintre frații ei a murit în plină tinerețe, din motive pe care oamenii nu au putut să le deslușească.

Ana, tânără studentă, a vrut atunci să îl ia de guler pe Dumnezeu, dar nu l-a mai găsit. N-a renunțat. L-a căutat, l-a căutat, l-a căutat. Într-o zi a cunoscut o prietenă bahá’i, iar aceasta i-a vorbit Anei despre rostul omului pe pământ, despre moarte și Bahá’u’lláh. Ana îi învață pe studenții străini din Cluj-Napoca limba română (mai ales pe cei de la Medicină). Așa a și ajuns să afle despre această religie care și-a făcut din internaționalism un crez.

De ani de zile, în noaptea de vineri spre sâmbătă urcă în trenul care duce de la Cluj la Toplița. La capătul acestei nopți nedormite, cărând sacoșe în care se află fructe și jucării și haine, ajunge pe Târgului.

Străzile de aici nu sunt din mileniul curent, așa că e o apariție: o femeie înaltă, ca un uriaș bun, legănându-și mersul în ritmul inimii sale mari. Aici devine Tanti Ana. Copiii o strigă de departe și îi sar în brațe, ușurând-o într-o clipă de povara sacoșelor.

Ana Askar e primită ca o zână de copiii de pe Târgului, la periferia orașului Toplița. | FOTO: Arhiva personală

Tanti Ana poartă cu ea cărți de rugăciuni scrise de Bahá’u’lláh, și cărți cu principii morale, universal valabile. Educația bahá’i se bazează pe copiii mai mari, care să îi călăuzească pe cei mai mici.

Denisa și Crina, fetele lui Marcel, sunt ajutoarele ei cele mai de nădejde. Tanti Ana nu le vorbește doar despre Bahá’u’lláh, îi ajută pe copii și la temele de la școală, mai vorbesc în engleză. Copiii simt omul cel bun, copiii o iubesc, dar…

Tanti Ana se lovește de toate aceste obstacole: mulți dintre părinții copiilor nu au școală și nici respect pentru carte, nu puțini sunt analfabeți, ei nu au încredere în străini, vor să fie ajutați cu bani și lăsați în pace (casele de aici sunt locuințe sociale, oamenii au multe necazuri și prea puține speranțe), iar unii sunt prea mândri și ca să poarte hainele primite de pomană.

Tanti Ana și-ar fi dorit ca ei să ia hainele acestea și să le ducă pe pârâu fraților mai oropsiți – acolo, la malul apei, trăiesc romi mult mai săraci. Acolo, femeile poartă rochii înflorate, iar pasiunile izbucnesc uluitor, sălbatic. Acolo trăiesc urmașii nomazilor. Și acolo au ajuns cuvintele lui Bahá’u’lláh.

Tanti Ana nu se descurajează, deși adevărul este că, după ce ea pleacă, se aud și aceste vorbe rele: că ea ia salariu ca să vină să îi ajute să fie oameni mai buni (nu e adevărat), că vrea să le cumpere sufletele cu două napolitane (nu e adevărat), că…

Ea știe toate acestea, le primește ca pe niște palme nemeritate și întoarce obrazul, iar și iar. Prea mare îi e credința că Dumnezeu chiar are un plan cu omenirea și că în planul acesta toți copiii au un rost și toți ar avea o șansă în plus, dacă ar primi mai multă iubire și dacă, din când în când, o femeie cu un măr într-o mână și cu o carte în cealaltă le-ar bate la ușă.

Ea nu vrea să se înconjoare doar de elevii cei mai silitori, să-și dedice timpul lor, ea nu poate să lase pe nimeni în urmă.

Cărțile cu rugăciuni (sunt rugăciuni simple, în care i se mulțumește lui Dumnezeu pentru câte ne-a lăsat pe pământ și i se cere putere pentru mai multă armonie, ca oamenii să fie cu adevărat ca florile aceluiași copac) au pe copertă o steluță care strălucește în întuneric. Copiii întreabă de ce, Tanti Ana le spune așa: ca să știți că acolo e Dumnezeu chiar și când e întuneric în jur. Copiii strâng cartea în pumni, steluța luminează. Unul exclamă:

– Uite-l pe Dumnezeu!

Răzvan n-are treizeci de ani și are patru copii – doi băieți și două fete. Și el e din prima generație de bahá’i din Toplița. În casa lui se strâng cei mici să o asculte pe Tanti Ana. Dar nu o ascultă. Sunt copii de grădiniță sau de școală primară. Se înghiontesc și chiuie, deși femeia le spune, cu infinită răbdare:

– Copii, haideți să facem liniște, vorbim cu Dumnezeu…

Citesc pe rând rugăciuni și, după o vreme, ca prin miracol, chiar se face liniște:

– Locuința mea este căminul păcii, locuința mea este căminul fericirii și al încântării… Oricine îi trece pragul trebuie să plece cu inima plină de bucurie. Aceasta este casa luminii…

Ana Askar crede că sufletul omului trebuie hrănit cu rugăciune, așa cum hrănești trupul cu mâncare. Știe că nu poate să bată la ușa oamenilor și să le spună că le dă doar hrană spirituală. E dintr-o familie cu șase copii, cum v-am spus, așa că știe ce înseamnă o haină nouă.

Ana Askar crede în planul lui Dumnezeu pentru copii.

Numărul bahá’i-lor din România n-a crescut în ritmul de la începutul anilor `90, nici n-avea cum, ba chiar unele comunități au dispărut cu totul. Prietenii nu s-au mai întâlnit, n-au mai discutat împreună despre morală și n-au mai citit. Și peste ei a trecut viața.

Iar adevărul e că și la Toplița mai sunt puține semințe bahá’i. Nu spune Bahá’u’lláh, dar ar fi putut să spună:

Cele care dau rod, însă, sunt de neclintit.

O RELIGIE UNIVERSALĂ. Bahá’íi trăiesc în peste 230 de țări și teritorii. Principiul fundamental al credinței este revelația progresivă (Dumnezeu își dezvăluie planul cu privire la omenire prin profeți care apar în diferite etape de evoluție spirituală a oamenilor). Bahá’íi cred, așadar, în originea comună a tuturor religiilor.

ORGANIZARE ÎN ROMÂNIA. Peste 7.000 de bahá’i sunt declarați în România. Ei trăiesc în peste cinci sute de localități. Bahá’ii din România sunt reuniți într-o asociație religioasă. Bahá’ii nu primesc bani de la stat asemenea cultelor, dar lăcașurile asimilate ca fiind de cult au scutiri de taxe în conformitate cu Legea 571/2003. În conducerea Adunării Locale sunt nouă oameni, aleși din comunitate, prin vot secret, în fiecare an. Și tot așa și în conducerea Adunării Naționale. Este, din acest punct de vedere, cea mai democratică religie.

CALENDAR. Anul Nou al Baha’i-lor debutează pe 21 martie. În calendarul lor sunt 19 luni a câte 19 zile.

BANI. Bahá’ii contribuie la Fondurile Bahá’i și consideră asta o datorie sacră, dar mai ales un privilegiu (gestul de a contribui este, totuși, unul voluntar). De asemenea, bahá’ii nu primesc fonduri de la cei care nu sunt membri ai Credinței. Așa se naște Fondul Internaţional Bahá’i, care este administrat de Casa Universală a Dreptății, cel mai înalt for administrativ al bahá’i-lor. Din banii Fondului este întreținut și Centrul Mondial Bahá’i de la Haifa (Israel), precum și sfintele morminte ale întemeietorilor religiei. Fondurile locale și naționale sunt administrate de către Adunările Spirituale Locale din fiecare localitate și de Adunările Spirituale Naționale din fiecare țară.

București, reședința familiei Rahmatian.

Pe Simina Rahmatian am văzut-o prima dată într-o sală a hotelului Capitol. A citit o rugăciune la Bicentenarul Nașterii lui Bahá’u’lláh. Țin bine minte ce am văzut acolo, fiindcă eram singurul om care ținea ochii deschiși. Toți ceilalți îi țineau închiși, ca și cum l-ar căuta pe Dumnezeu în ei înșiși. Nimeni nu a aplaudat. Bahá’ii nu aplaudă în asemenea momente.

Simina este soția lui Bahaman Rahmatian, fugit din Iran după ce Revoluția Islamică a înrăutățit situația bahá’i-lor de acolo. S-a născut iranian, dar într-o familie cu rădăcini evreiești.

Fugind de persecuții, a trăit în Canada și în Italia, iar după 1990 a venit în România și n-a mai plecat. Familia lui e acum aici. De altfel, bahá’ii sunt învățați că nu există un singur acasă pe lume. Acasă e acolo unde e familia ta – așa cred ei.

În Iran, chiar și acum, în plin mileniu al III-lea, bahá’ii sunt băgați la pușcărie, sunt socotiți murdari, impuri, copiilor li se interzice să se joace cu ei, sunt dați afară din școli. Nu atingi un bahá’i, așa cum nu atingi fecalele – așa sunt învățați copiii celor care îi urăsc.

Iar cei care îi persecută sunt, de cele mai multe ori, musulmani. Prigoana bahá’i-lor a fost deseori subiect de discuție la ONU. Poziția României s-a schimbat în ultimele trei decenii: susține cauza acestor oameni prigoniți din rațiuni religioase.

Bahman Rahmatian e om de afaceri. Locuiește într-o o casă mare, în centrul Bucureștiului. E de acord că bahá’ii care intră în business se descurcă foarte bine. O pune pe seama spiritului lor tolerant, capacității de a fi punți între diferite culturi. La nivel mondial, foarte mulți bahá’i au făcut averi lucrând în consultanță.

Simina și Bahman, doi bahá'i care și-au găsit liniștea la București. | FOTO: Arhiva personală

Bahman crede că în Iran se suferă atât de mult în numele lui Bahá’u’lláh, tocmai pentru că, pe de o parte, societatea pe care Bahá’u’lláh a criticat-o cel mai tare a fost societatea iraniană, iar pe de altă parte pentru că amploarea religiei lui Báb și Bahá’u’lláh a fost formidabilă, în doar doi ani ajungând la două procente din populația de atunci a Persiei.

Orice religie nouă care are succes poartă în ea germenii unei revoluții – în gândire și în politică. Așa că nu e greu de înțeles de ce bahá’ii, cu ideile lor despre femei și știință, n-au, într-o societate conservatoare, cea mai ușoară dintre vieți.

Era ultima seară în care toamna încă putea fi îndurată cu un pardesiu. La reședința Rahmatian erau trei oameni care părăsiseră Iranul din rațiuni religioase. Au acceptat să își spună povestea, dar nu și să fie fotografiați și filmați. Numelor pe care le poartă le-am dat alte inițiale. Toți au rude rămase în Iran și se tem pentru viața lor.

Cu Z. încep cu o greșeală. Chiar dacă ești ziarist, nu întrebi niciodată o femeie din Iran ce vârstă are. Z. este o femeie cochetă – lucrează în sistemul medical, are două fete. E printre primii iranieni care au primit un pașaport de refugiat religios în România, la începutul mileniului al III-lea.

Fiica ei cea mică, L., este născută în țara noastră, e cetățean român, n-a fost niciodată în Iran. E studentă – va fi medic. Își poartă cu nonșalanță frumusețea orientală – colegii ei se miră auzind de Bahá’u’lláh, nimeni nu îi pregătise pentru realitatea că există pe lume bahá’i. Nici n-o cheamă Popescu sau Ionescu.

Bahá’ii nu obișnuiesc, însă, să deznădăjduiască. Ei cred în lumină, ei cred în răbdare, ei cred în împăcare, ei cred în iertare, ei cred în dialog. Așa că domnișoara L. le-a vorbit tuturor celor care s-au arătat interesați despre învățăturile lui Bahá’u’lláh – își poartă cu eleganță credința.

Uite, chiar acum, în ultima seară blândă din această toamnă, mama ei vorbește despre orori îndurate de rudele ei bahá’i în țara de acolo. În țara de aici, L. e ferită de toate acestea. Aude cel mult: Bahá’i? Cum adică?

Și L. zâmbește.

T. este student la Medicină, la Cluj. Îmi arată acea bucată de plastic, asemănătoare unui permis de conducere, pe care scrie că este refugiat religios. E un tânăr care visează departe. A învățat și el la Bahá’i Institute for High Education, o școală fără adresă, născută subteran, din solidaritate. Ca bahá’i n-ar putea urma studii superioare în Teheran. E fericit la Cluj și vorbește cu încredere despre viitorul său românesc.

Bahá’ii, mai ales cei prigoniți din Iran, se îndreaptă spre Medicină fiindcă vor să ajute omul. E adevărat că e și o tehnică de supraviețuire, îndelung practicată și de evrei în exilul lor: medicii sunt, întotdeauna, mai greu de alungat. Nu îl alungi pe cel care te poate face bine.

Una dintre desele acuzații care li se aduce bahá’i-lor este că sunt spioni în favoarea Israelului. Bahá’ii au o relație complicată cu Țara Sfântă. Nu trăiesc alți bahá’i acolo în afara celor care servesc la locurile sfinte ale bahá’i-lor, care sunt toate în Israel (ca atare nu există motive de tensiuni între bahá’i și evrei). Așa ar fi vrut și Bahá’u’lláh.

În Iran, însă, procesele religioase sunt mascate. Oamenii ajung la pușcărie pentru alte acuzații. Sentințele se dau în săli de judecată care nu țin ușile deschise. La începutul anilor `90, ayatolahul Khomeini a încheiat un acord politic cu deputații iranieni pentru reprimarea credinței bahá’i în Iran. Baza documentului viza explicit exterminarea acestei religii.

Pentru musulmani, bahá’ii sunt o sectă de eretici, ca atare pot fi pedepsiți cu moartea.

Am ajuns la sfârșitul poveștii.

Pe drumul străbătut am întâlnit bahá’i cu bani și fără bani, cu școală și fără școală, oameni care întotdeauna strecoară în argumentația lor această propoziție simplă: Bahá’u’lláh spune că… Toți știu ce a spus Bahá’u’lláh despre iubire, despre familie, despre liniște.

Bahá’ii îi privesc pe oameni ca pe potențiali prieteni. Când se despart de tine, îți spun așa: să aveți spor în tot ceea ce faceți bine.

Și mai spun așa: nici măcar nu trebuie să fii bahá’i, fiindcă dacă trăiești după principii morale și cauți să faci bine, deja ești unul.

REGINA MARIA ȘI CREDINȚA BAHÁ’I. Regina Maria a României a îmbrățișat religia bahá’i la jumătatea anilor ’20. Notă din jurnalul Reginei (soția Regelui Ferdinand I, Întregitorul), de la 1926: “De curând, am căpătat o mare speranţă de la cineva, ‘Abdu’l-Bahá. Am găsit în Mesajul său, ca şi în Mesajul de Credinţă al Tatălui Său, Bahá’u’lláh, deplina împlinire a dorinţei mele arzătoare de religie adevărată”. Cea care i-a vorbit Reginei despre bahá’i este o ziaristă din Statele Unite, Martha Louise Root.

REVENIRE. În 1989, în Cluj se înființa prima Adunare Spirituală a Bahá’i-lor din Europa de Est. Primul bahá’i stabilit aici a fost Wargha Enayati (născut într-o familie de evrei din Iran refugiați în Germania), venit la începutul anilor `80 să studieze Medicina la Cluj. Astăzi, Wargha Enayati este un cunoscut medic cardiolog, fondatorul rețelei private de sănătate Regina Maria.

DESPRE MOARTE. Învățăturile lui Bahá’u’lláh deschid și problema morții: „La moarte, omul e ca o pasăre care iese dintr-o cuşcă”. Bahá’u’lláh a făcut pentru credincioșii săi din moarte mesagerul bucuriei, pentru că moartea împlinește spiritual individul. Pentru bahá’i, moartea nu vine ca o promisiune a vieții veșnice. Ei o înțeleg pur și simplu ca pe o altă evoluție spirituală, așa cum evoluează și cel care se naște atunci când iese din pântecul mamei.

Puțină istorie: de la Báb la Bahá'u'lláh

Suntem în anul 1844, în Persia, în Iranul de astăzi.

La început a fost Siyyid Alí Muhammad Shírází. El și-a spus Báb și a proclamat că un nou profet vine pe pământ pentru a duce omenirea într-o nouă etapă, în conformitate cu planul divin. A scris sute de cărți care au deveni legi religioase – așa s-a născut bábismul. Speriați de amploarea succesului noii religii, iranienii l-au condamnat pe Báb la plutonul de execuție.

Era prea târziu, pentru că deja îmbrățișase bábismul și Mírzá Husayn Alí, cel căruia avea să i se spună Bahá’u’lláh – Slava lui Dumnezeu. Báb și Bahá’u’lláh au comunicat prin scrisori, iar Báb a recunoscut în Bahá’u’lláh profetul pe care îl vestise. Așa avea să se nască bahá’i-smul.

Bahá’u’lláh, care era un nobil și a refuzat să îi succeadă tatălui său într-un post de ministru la curtea Șahului, a fost condamnat la închisoare (ca adept al lui Báb), a trăit o viață în Exil și a murit, în 1892, pe teritoriul Israelului de astăzi (atunci, în Imperiul Otoman). Avea șaptezeci și cinci de ani.

Poarta Shimírán în nordul Teheran-ului. După ce tatăl lui Bahá'u'lláh a falimentat și a fost obligat să își vândă proprietățile, Bahá'u'lláh a închiriat o locuință în aproprierea acestei porți.

Învățăturile lui Bahá’u’lláh au fost duse mai departe de ‘Abdu’l-Bahá, fiul său.’Abdu’l-Bahá a ajuns un om cunoscut în America, lua masa cu Henry Ford și Graham Bell. Întotdeauna cu el se afla avocatul său – Lewis Gregory, un bărbat de culoare. Acesta s-a căsătorit la 1911 cu o scriitoare, Juliette Thompson. A fost o căsătorie mixtă care a stârnit multă mirare. ‘Abdu’l-Bahá îi spunea avocatului său de culoare frate. Iar așa ceva era nemaipomenit, deci scandalos.

Dar bahá’ii cred că toți oamenii sunt frați și visează la o lume din care granițele să fie abolite. Îi încurajează pe cei care aderă la credință să meargă într-un an de servire prin lume. Așa se și explică răspândirea geografică a credinței – bahá’ii trăiesc de la Amazon la Cercul Polar.

Bahá'ii cred că toți oamenii sunt frați, indiferent de orientarea lor religioasă. | FOTO: Facebook

Bahman Rahmatian crede așa: că puterea mesajului lui Bahá’u’lláh de a se auzi mai degrabă mai departe de Iran e parte a planului pe care îl are Dumnezeu cu omenirea. Mesagerii divini nu sunt bine primiți la ei acasă (cunoașteți patimile profeților), dar faptul că vorbele lor găsesc ecou la mii și mii de kilometri depărtare (chiar și în România) e cea mai puternică dovadă a puterii lui Dumnezeu.

Să fie lumină!

Vrem să relatăm poveștile din spatele confesiunilor religioase mai puțin cunoscute, care au adepți în România. Dar pentru asta avem nevoie de sprijinul tău.

Despre autor