Patriarhia Română vrea să vândă un teren de peste cinci mii de metri pătrați, într-o zonă căutată a Bucureștiului, pentru a-și finanța, spune ea, „acțiunile social-filantropice”.

Totul pare normal, însă povestea e puțin mai complicată: prețul cerut este sub cel al pieței, cumpărător este tot un om al Bisericii – reprezentantul BOR la Nisa, iar vânzarea ar urma să lase practic fără curte un centru comunitar destinat copiilor săraci și femeilor, cu sau fără copii, aflate în situații de risc.

Tranzacția, în principiu deja perfectată, este blocată de voința unui vechi investitor în imobiliare, care s-a înșurubat și el în zonă și ține blocată singura cale de acces spre terenul în cauză. Implicit și unda verde pentru construcția unor noi blocuri.

Dacă în mai puțin de un an nu ajung la o înțelegere cu el, cele două tabere – Patriarhia, dar, mai important, omul ei de la Nisa – pierd afacerea.

O afacere de câteva milioane bune de euro. Pe care purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române o neagă împotriva tuturor evidențelor.

Victoria Cosmin a intrat în fabrica de stat Textila Dacia în ‘72. Prin ‘83, pe când era șefă la Albitorie, a început să-i anticipeze declinul. Vedea deja că bucăți din fabrică stau pur și simplu degeaba. Stau și consumă.

A fost propusă directoare și în ‘86, dar atunci încă nu îndeplinea toate condițiile pentru a reprezenta o fabrică-fanion care, bașca, mai era și pe circuitul uzual de vizite ale Tovarășului.

Abia după Revoluție, în ‘90, a ajuns la conducerea Textilei Dacia. A fost apoi, câteva luni în acel an, și deputat. A intrat pe listele FSN în Parlament, dar – spune ea – nu era făcută pentru politică, așa că s-a întors la ce știa mai bine.

În încercarea de a salva fabrica, a căutat să rezolve situația clădirilor care mai mult consumau decât produceau. Printre ele, o filatură și o fostă grădiniță.

Filatura a vândut-o, prin ‘92, unor englezi. Tocmai intrase în vigoare legea care permitea vânzarea activelor societăților comerciale, așa că a profitat. Așa a apărut Beta Impex 93, o firmă controlată de doi investitori din Liverpool, care se ocupa tot cu textile.

Fosta grădiniță nu a fost vândută, ci închiriată. La început, unui turc care făcea pâine. Apoi, din ‘95, a intrat în peisaj Patriarhia Română, care i-a readus utilitatea socială.

„Au hotărât ei în Sinod că vor să facă un așezământ pentru femeile bătute, finanțat de Patriarhie. Și au închiriat (n.r. – fosta) grădinița, pe care au transformat-o în așezământ. Am avut contract de închiriere. Am închiriat-o la Patriarhie, prin ‘95”, își amintește directoarea fabricii într-o conversație cu reporterii Să fie lumină.

Cu intermedierea a ajutat părintele Vasile Ailioaiei, de la Biserica Podeanu, care era apropiat de PF Teoctist. Părintele era și translator la Textila Dacia. A făcut doctoratul în Germania și știa limba. Ba chiar a intrat și în Consiliul de Administrație al fabricii. Iar apoi a avut și acțiuni.

De-atunci, din ‘95, centrul pentru femei abuzate a funcționat în chirie în spațiul fabricii.

Ironia sorții: centrul social al Bisericii Ortodoxe, ridicat pe ruinele unei fabrici ceaușiste, poartă numele Patriarhului Justinian Marina, întâi-stătător al BOR din vremea comunismului, cunoscut drept Patriarhul Roșu.

Anul este deja 2005. Fabrica, pe care o conducea tot Victoria Cosmin, decide să facă primii pași spre privatizare. S-a încăpățânat deja să reziste prea mult. Clienții așteaptă prețuri mici, dar toate se scumpesc de la lună la lună. În fabrică miroase a incapacitate de plată.

În acel an, își amintește femeia, „la sfârșitul lui august”, a mers personal să-l anunțe pe Patriarhul Teoctist că nu mai poate rezista pe piață și că vinde.

„I-am spus că vrem să vindem societatea și i-am spus că trebuie să se decidă dacă cumpără grădinița sau dacă închidem contractul de închiriere, o eliberează și o trec în activele societății, să o cumpere cine ia și fabrica”, își amintește Victoria Cosmin.

Întâlnirea lor din acea vară a rămas și în arhiva Patriarhiei.

„Patriarhul a spus: «O să o cumpărăm, pentru că am investit prea mulți bani acolo»”

, ne-a povestit doamna Cosmin. Investiseră în dotări, aveau deja și o capelă și aveau femei în îngrijire.

Și au cumpărat activele.

„Totul a fost foarte legal și transparent. Există contracte de vânzare-cumpărare, există acte notariale. Nu aveam legătură cu Patriarhia. S-a ocupat de această tranzacție episcopul de Giurgiu, PS Ambrozie. Cu el am negociat contractul, el s-a ocupat din partea Patriarhiei, el răspundea de acest așezământ”, explică femeia.

Dar clădirea avea și teren.

„Ei aveau treabă cu clădirea. Terenul era teren gol, verde”, își amintește Victoria Cosmin. „Noi le-am vândut cu totul”.

Și, în 2006, Patriarhia a cumpărat cu totul: două loturi de teren, cel pe care era clădirea pe care o aveau deja de ani buni închiriată, și restul, curtea din spate, de puțin peste jumătate de hectar.

Contractul de vânzare-cumpărare consultat de Să fie lumină arată că Patriarhia Română a plătit, pentru clădire și restul de teren, puțin peste 2,24 milioane lei. Mai exact, 411.984 de lei pentru clădire și 1.832.594,40 de lei pentru terenul din jur, toate fără TVA. Cu totul, cam jumătate de milion de euro, calculat la cursul valutar de atunci.

click pe imagine pentru conținutul integral al cărții funciare

Informațiile publice puse la dispoziție de Agenția Națională de Cadastru arată traseul imobiliar al proprietății deținute de Patriarhia Română.

La scurt timp, fabrica pe care Victoria Cosmin a condus-o aproape două decenii a fost privatizată. A devenit Vic City SRL și a intrat, din 2008, în administrarea omului de afaceri canadian Michael Topolinski, proprietarul grupului Benevo.

Bucureștiul era atunci în plină bulă imobiliară, iar Topolinski s-a asociat cu un fond de investiții pentru a construi un mare mall pe ruinele fostei fabrici comuniste.

Bula s-a spart, mall-ul n-a mai aparut niciodată, iar patrimoniul fostei fabrici s-a risipit între garanții bancare și alte companii deținute de omul de afaceri, majoritatea, fie offshore-uri, fie administrate prin ele.

Între timp, pe fostul teren al Textilei Dacia, lucrurile s-au tot schimbat, a apărut de câțiva ani un Kaufland și mai multe blocuri noi.

Michael Topolinski a vândut și el niște teren: unul mai mare, de 1.300 de metri pătrați, pe care se văd încă resturile unor instalații din Epoca de Aur, și o bucățică de 264 de metri pătrați, calea de acces de la acest teren la stradă. Vorba vine le-a vândut: în 2015, ele trec de la Vic City la Amber Properties, ambele controlate de Topolinski. Ultima prin două offshore-uri cipriote.

Cu aceste două bucăți de teren a ajuns, în zilele noastre, omul de afaceri, să stea în calea celor sfinte.

FACĂ-SE VOIA LOR

Între timp, Patriarhia Română și-a diversificat opera caritabilă în clădirea din Pajurei: pe lângă centrul pentru femei victime ale violenței domestice a apărut și unul de zi pentru copii nevoiași.

O bucată din terenul cumpărat atunci cu tot cu clădire a fost împrejmuită și este astăzi curtea în care copiii aleargă și chiuie în voie în pauzele dintre orele de școală. Restul terenului este năpădit de buruienile crescute printre fostele instalații ale fabricii.

În spate, gardul e desființat pe o bucată de doi-trei metri, spre restul de pământ cumpărat de Teoctist, astăzi înghițit de buruieni.

Centrul Justinian Marina e luminos, curat, cu desene pe pereți și flori pe holuri. Clădirea nu este tocmai nouă, iar asta presupune costuri de întreținere destul de mari, după cum ne-a povestit directoarea Ionela Ionescu, în timpul unei vizite recente.

Centrul poate primi până la 30 de copii, împărțiți în două săli de clasă, și poate adăposti 18 mame cu copii. Sprijinul financiar pentru activitățile de aici vine atât de la Arhiepiscopia Bucureștilor, cât și de la DGASPC Sector 1: pentru că Direcția nu poate oferi adăpost pentru victimele violenței domestice, a decis să externalizeze acest serviciu.

Justinian Marina este printre primele centre destinate victimelor violenței. Nu sunt foarte multe nici acum, la 23 de ani de când a fost inaugurat acesta.

ÎN BUCUREȘTI FUNCȚIONEAZĂ...

…trei centre de primire în regim de urgență și două centre de recuperare, potrivit Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse. Avem, deci, cinci centre la nivelul Capitalei care oferă găzduire pe perioadă determinată. Justinian Marina este unul dintre ele.

În clădirea Patriarhiei din Bucureștii Noi, femeile pot sta cel mult 60 de zile, timp în care sunt consiliate și ajutate să urmeze cursuri de calificare, să-și găsească un loc de muncă, să-și înscrie copiii la școală sau grădiniță. După ce părăsesc centrul, femeile sunt monitorizate încă cel mult șase luni.

La parter există și o mică capelă care, pe lângă funcția de loc de rugăciune, e și loc de joacă pentru copii.

De-a lungul timpului, cei de la centru s-au gândit ce ar mai putea face cu restul de teren. Niște apartamente modulare, poate o grădiniță…

Momentan, în curtea din spatele clădirii este un parc dezafectat, cu leagane si tobogane ruginite, unde copiii mai bat mingea. Mai există și o magazie mică pentru depozitare și cam atât.

Anul acesta, centrul, populat deci de mulți copii, va avea totuși un parc. Nu va fi însă cel dezafectat, ci unul nou amenajat, în fața clădirii.

De ce?

Pentru că terenul din spatele clădirii este al Patriarhiei, spune părintele Ionuț Iordăchescu, consilier pe probleme social-filantropice la Arhiepiscopia Bucureștilor. Ce se întâmplă cu acel teren e treaba Patriarhiei, mai adaugă părintele.

Preotul consilier știe de informațiile apărute în presă despre terenul de pe Pajurei. Spune că Patriarhia nu a cerut decât un PUZ. „Atâta tot”. Restul sunt speculații. Iar dacă se va construi ceva pe acel teren, nu vede ce legătura ar avea acest lucru cu centrul care, susține el, își va continua cu siguranță activitatea și va beneficia de restul de curte aflată în față, la stradă.

Oricum, pentru Ionuț Iordăchescu situația terenului de pe Pajurei nu e subiect de presă.

În fine, ce e drept e că, deși în acte situația e clară, în teren apar dilemele. Terenul lui Topolinski nu e împrejmuit ca atare și se pierde în cel al Patriarhiei, iar drumul de acces este ocupat cu totul de curtea Centrului social.

Să fie lumină!

Vrem să investigăm interesele și afacerile imobiliare ale instituțiilor de cult din România. Nu o putem face, însă, fără sprijinul tău.

FIUL DOMNULUI DE LA NISA

Suntem în septembrie 2017. Patriarhia are nevoie de bani, așa că se gândește să păstreze doar clădirea și să vândă restul terenului.

Omul de afaceri Christian Mihai Popescu-Strohlen, proprietarul ansamblului rezidenţial Monte Carlo Palace Hotel & Residence, deja construit la o aruncătură de băț de aici, lângă Casa Presei, vede oportunitatea și acționează: încheie un pre-contract de vânzare-cumpărare cu Patriarhia pentru terenul din spatele centrului „Patriarhul Justinian” și tocmește un arhitect care îi arată pe hârtie viitoarele blocuri.

Pe hârtie, afacerea Patriarhiei Române arată roz. La propriu, dar și la figurat.

Conform promisiunii de vânzare-cumpărare, autentificată de părți în 29 septembrie 2017 la notarul Marina Manole, Patriarhia Română ar urma să încaseze, în urma acestei vânzări, aproape 1,3 milioane de euro. Mai exact, 1.272.750 de euro pentru curtea de 5.091 metri pătrați.

O mică parte i-a intrat deja în buzunar: un avans de 20.000 de euro pe care cumpărătorul Popescu-Strohlen i-a virat înainte să meargă la notar.

Prețul la care Patriarhia vinde este de 250 de euro/metru pătrat. Mult sub prețul zonei, evaluat de Uniunea Notarilor între 300 – 330 de euro/metru pătrat.

click pe imagine pentru conținutul integral al adresei

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România arată într-un răspuns pentru Să fie lumină care sunt valorile minime ale proprietăților imobiliare din București.

Prin acea promisiune de vânzare, Patriarhia se obliga, însă, la ceva mai mult: să obțină modificarea PUZ-ului pentru respectivul teren, care acum nu permite construirea unor blocuri de dimensiunea celor dorite de Strohlen. Adica de două etaje pentru parcare subterană și de opt etaje în înălțime.

De rezolvat lucrurile se ocupă vicarul administrativ patriarhal, părintele Ionuț-Gabriel Corduneanu, mandatat chiar de Patriarhul Daniel.

Numele Patriarhului Daniel este trecut la finalul documentului de împuternicire emis de BOR.

Cristian Popescu-Strohlen nu este, însă, un cumpărător oarecare. Este un veritabil om al Domnului, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române la Nisa. În calitate de consilier administrativ al Parohiei de acolo, omul de afaceri este direct implicat în construcția unei biserici ortodoxe pentru comunitatea de români din sudul Franței, care încă nu are un lăcaș de cult. Clădirea, începută în mai 2016, este încă în construcție.

Iar printre partenerii BOR în proiectul bisericii de la Nisa găsim nume mari: pe lângă compania de mobilă a lui Strohlen, Monte Cristo Mobili, și complexul său rezidențial, Monte Carlo Palace, se află și compania lui Nicolae „Niro” Dumitru, Niro Investment Group, potrivit chiar site-ului oficial al parohiei.

FAMILIA POPESCU-STROHLEN...

…a părăsit România pentru Germania înainte de anii ‘80. Primul milion de mărci germane a venit dintr-un business de tip „vânzare prin corespondenţă”. Soții Strohlen s-au întors în România imediat după Revoluție, și au început o afacere în zona televiziunii prin cablu. Câțiva ani mai târziu, după ce reţeaua pe care au dezvoltat-o s-a extins în mai multe oraşe, au vândut-o și au început nouă etapă: o afacere în domeniul mobilei de lux, prin intermediul Marvel Group.

Au trecut anii, cei doi soți s-au stabilit în Monaco, iar de business-urile de-aici se ocupă astăzi Edward, fiul, pe care poate îl cunoașteți de la emisiunea cu tentă matrimonială “Burlacul”.

Familia sa a ajuns astăzi să dețină, printre alte proprietăţi imobiliare, şi ansamblul rezidenţial Monte Carlo Palace Hotel & Residence, un complex cu 111 apartamente, garsoniere şi penthouse-uri, ridicat pe un teren de 5.000 mp, în care au fost investiţi 18 milioane de euro, arată revista Forbes.

Am încercat să discutăm cu Popescu-Strohlen, l-am sunat și ne-a promis o întâlnire la Monaco. În ziua în care a rămas să discutăm, reporterul Să fie lumină ajuns în Principat a aflat că Popescu-Strohlen se află, spunea el, la Londra. Am mers apoi la locuința sa din Monaco, într-un cochet bloc de apartamente de deasupra portului, dar nu a răspuns nimeni.

Interfonul blocului din Monaco în care stă Popescu-Strohlen. Numele său e în lista din dreapta, al doilea de jos.

Am mers încă 20 de kilometri până la Nisa, acolo unde Popescu-Strohlen este play-maker într-un meci ambițios: Patriarhia Română vrea să ridice aici o biserică ortodoxă pentru numeroasa comunitate de români din sudul Frantei.

La câțiva metri de casa parohială a preotului Radu Totelecan, pe un teren cumpărat de românii din zonă, urmează să se înalțe biserica.

Până acum, muncitorii au făcut cea mai grea treabă: au consolidat, printr-o amplă și extrem de costisitoare lucrare, un mal abrupt de pământ care, odată pus în siguranță, va face loc construcției.

Pe șantier am găsit doi muncitori români care meștereau la niște trepte către o troiță ce se înalță deasupra viitoarei biserici.

Pe șantierul BOR de la Nisa se lucrează de zor la construcția viitoarei biserici.

La scurt timp a apărut și soția preotului, care ne-a povestit pe scurt care sunt greutățile românului în bejenie. Despre ce urmează să se construiască acolo a rămas că vorbim cu părintele locului.

L-am găsit însă cu treabă, dar ne-a promis că ne va răspunde la întrebări dacă-l sunăm din nou a doua zi. Am fi vrut să aflăm din ce bani mai exact a fost cumpărat terenul, cum a fost el ales chiar lângă locuința preotului, cu câți bani a fost luat și de la cine și cât au costat lucrările de până acum la viitoarea biserică. Nu ne-a mai răspuns.

Am aflat din presă că terenul de la Nisa a costat 360.000 de euro și cam atât.

CUIUL LUI PEPELEA

Înapoi la București.

Afacerea Patriarhiei cu omul ei era, deci, gata perfectată. Vânzătoarea își asumase să convingă Primăria Capitalei să-i permită construcția, planurile erau pe masă, iar banii mai că se vedeau venind. Singura piedică în calea banilor a rămas un drum de acces spre terenul făgăduit lui Strohlen, care în acte e al lui Topolinski.

Nimeni nu-ți poate da PUZ pentru un ansamblu rezidențial de asemenea anvergură dacă nu ai cale de acces. Care este a lui Topolinski (cel care controlează societatea Amber Properties), nu a Patriarhiei.

Infografic realizat de Alexandra Mateescu.

Problema a fost anticipată încă dinaintea semnării promisiunii de vânzare către Strohlen. Cu mai mult de o lună înainte, Patriarhia și-a trimis emisarii la Topolinski să-i propună să-i vândă cele două terenuri pe care le are în jurul centrului Patriarhul Justinian: terenul de 1.300 de metri pătrați, dar mai ales cei 264 de metri pătrați cu titlu de cale de acces.

Ciudat: cu o lună înainte de a-i vinde lui Strohlen cu 250 de euro metrul pătrat de teren, Patriarhia se oferea să cumpere de la Topolinski terenul vecin cu 327 de euro metrul pătrat. Cam cu un sfert mai mult.

Și nici cu acest preț omul de afaceri nu s-a încumetat să vândă.

Poate pentru că – aveam să aflăm – Topolinski plănuiește și el să construiască un ansamblu rezidențial pe micuțul teren care i-a mai rămas în zonă. A cerut deja de la Primărie, încă din aprilie 2017, un certificat de urbanism. Și l-a obținut. În prezent, încearcă să obțină un aviz de oportunitate pentru elaborarea PUZ-ului, ba chiar a și angajat o firma de proiectare.

Reporterii Să fie lumină au încercat să poarte o discuție față în față cu omul de afaceri Michael Topolinski, dar acesta a refuzat în repetate rânduri. A cerut, într-un final, să primească întrebările în scris. Am trimis, dar n-a venit niciun răspuns.

CINE MINTE?

În februarie 2018, Patriarhia, obligată prin înțelegerea cu Strohlen să obțină modificarea PUZ-ului pentru terenul promis acestuia, a venit la Primărie să depună actele. Presa a aflat de la unul dintre consilierii USR că „Patriarhia se lansează în imobiliare”.

A venit imediat replica Patriarhiei, în care purtătorul de cuvânt Vasile Bănescu a amestecat grav lucrurile.

Mai întâi, Bănescu a ignorat promisiunea de vânzare a respectivului teren către Strohlen, stabilită la detaliu – inclusiv ca preț – cu jumătate de an în urmă.

  • „Scopul este acela de a se ajunge la o valoare corectă a terenului, pentru o eventuală vânzare a acestui teren, exclusiv în scopul de a organiza şi susține activitățile social-filantropice şi culturale ale centrelor Patriarhiei Române din Bucureşti şi Ilfov. Dacă pe acel teren va fi construit un imobil, acesta nu va aparține Patriarhiei Române, care nu construiește cartiere rezidențiale, ci lăcașuri de cult sau centre sociale şi culturale bisericești.”

Purtătorul de cuvânt al BOR a vorbit apoi despre o modificare urbanistică aplicată de câțiva ani zonei, odată cu apariția Kauflandului, motiv pentru care terenul ar fi ajuns unul cu destinație industrială, deci incompatibil cu dezvoltarea imobiliară.

  • „Cât priveşte demersul Patriarhiei Române, acesta vizează doar terenul din spatele Așezământului social Justinian Patriarhul şi constituie o solicitare de revenire la PUZ-ul inițial, de teren cu destinaţie rezidențială, aşa cum a fost anterior construirii unui mare centru comercial din zonă. Actuala solicitare, perfect legală, a Patriarhiei Române, urmăreşte scoaterea din categoria regimului industrial şi trecerea în cel rezidenţial a terenului respectiv, cu un regim de înălţime mai mare, raportat la zonă.”

Lucru pe care l-a contrazis însăși Primăria Capitalei într-un răspuns pentru Să fie lumină: terenul în cauză nu a mai fost reglementat printr-o altă documentație de urbanism tip PUZ”.

Am încercat să vorbim din nou cu Vasile Bănescu despre noile detalii privind tranzacția Patriarhiei cu omul ei de la Nisa, Popescu-Strohlen. Mai exact, despre promisiunea de vânzare a terenului, despre legăturile lui Strohlen cu BOR și despre cum susține BOR acivitățile social-filantropice când vinde curtea unui centru social pentru ca un businessman apropiat de Biserică să ridice blocuri.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a comunicat cu reporterii Să fie lumină doar prin intermediul mesajelor SMS. | Foto: Octav Ganea / Inquam Photos

„Terenul respectiv nu este de vânzare!”, afirmă Bănescu, într-un schimb de mesaje cu reporterii Să fie lumină. El admite că terenul despre care vorbim aparține Patriarhiei Române și că, pe o parte din el, „se află și funcționează” centrul de găzduire pentru victimele violenței domestice „Justinian Marina”.

„Dacă acest teren ar putea fi vreodată vândut, aceasta s-ar face exclusiv în scopul întreținerii și dezvoltării așezământului filantropic menționat, dar și a altor centre similare pentru persoane fragilizate social”, ne-a scris Vasile Bănescu, după care a reluat teza cu protejarea valorii terenului, artificial afectată de acel Kaufland.

Am insistat, întrebând cum poate să nu fie de vânzare un teren pentru care Patriarhia însăși a încheiat un pre-contract, o promisiune de vânzare. Și cum adică centrul însuși ar putea profita de vânzarea terenului când chiar pe teren ar urma să crească blocuri. Și cum a fost diminuată valoarea dacă însăși Primăria afirmă că niciodată acel teren nu a avut o altă destinație?

Am pornit jihadul.

„Dacă rafinata dvs. viziune – și a colegilor dvs. – în legătură cu Biserica și rolul ei în societate se restrânge la „înghițirea banilor publici” este dezolant, dar deloc surprinzător pentru mine. Tacticile dvs. „jurnalistice” au un scop care nu doar că nu vă onorează, dar suprimă orice posibil dialog firesc și bine intenționat pe care l-ați putea avea cu o instituție de maximă importanță precum Patriarhia Română”, a reacționat Vasile Bănescu.

„Vă invit sa faceți lumină în propria dumneavoastră viziune asupra relației fundamentale între Culte și Stat, să vă lărgiți cât puteți de mult cultura generală și sa începeți o aprofundare serioasă a activității reale și plurale a Bisericii Ortodoxe Române în societate. Mai ales a activității ei social filantropice, mai accesibilă pregătirii dvs. și a colegilor dvs.”, a continuat purtătorul de cuvânt al BOR.

„Subiectul doar aparent fascinant de care vă ocupați momentan […] este o problemă exclusiv internă, perfect legală și transparentă a instituției! Vă doresc tot binele personal posibil!”

, a încheiat comunicatorul Patriarhiei.

Deci înțelegem că există o afacere – dar e una internă, e perfect legală și este transparentă, deși chiar Vasile Bănescu a evitat în mai multe rânduri – practic până a fost pus în fața evidenței – să-i recunoască existența.

EPILOG

Din dronă, în curtea centrului se pot vedea un leagăn și alte jucării ale copiilor. Pe restul de teren cresc bălării.

De aproape, lucrurile se confirmă.

Patriarhia își știe bine și sarcinile, dar și cât de important e să le ducă la capăt. Trup și suflet alături de cumpărătorul Strohlen, l-a dat pe Topolinski în judecată, în decembrie 2017, cerându-i drept de servitute pe calea de acces. Pe care să-l transfere, odată cu terenul promis, omului din Monaco. Justiția merge greu, următorul termen va fi în toamnă, așa că Patriarhia a cerut și ordonanță președințială – un soi de „judecată de urgență”, până se judecă cererea pe fond.

Deocamdată, Patriarhia a pierdut.

„Asta e o prostie fără margini! Cum să construiască un bloc de opt etaje acolo? Am imaginea perfectă în minte, acolo nu e loc nici pentru bloc de patru etaje. Poate doar dacă ar fi să extindă așezământul ăla cu un loc de joacă…”, ne-a răspuns fosta directoare de la Textila Dacia atunci când i-am spus cine și ce vrea să facă acolo.

Dacă Michael Topolinski nu cedează, Primăria nu îi poate da PUZ lui Strohlen. Ne-o spune clar: „întrucât la data prezentei solicitări imobilul nu are acces direct la un drum public / drept de servitute de trecere, procedura de avizare / aprobare este suspendată până la rezolvarea situației”.

Fără PUZ și fără cale de acces, cele două condiții menționate în pre-contract, pe care Patriarhia trebuie să le îndeplinească, nu își poate lua milionul de euro.

„Ăștia nu sunt normali la cap dacă ei cred că poți să faci așa ceva. Totul e blocat pe toate laturile, nu ai pe unde să evacuezi dacă, doamne-ferește, se întâmplă ceva…”, ne concluzionează Victoria Cosmin.

Doar o minune dumnezeiască ar mai putea, deci, să facă să crească bani dintre bălăriile din Pajurei 3B.

Iar de minunile Domnului pe pământ se ocupă Biserica Ortodoxă Română.

***

Au contribuit la documentarea acestui articol Diana Oncioiu (Dela0.ro), Ana Poenariu și Sergiu Brega (RISE Project), Cătălin Doscaș (Libertatea).

Să fie lumină!

Vrem să investigăm interesele și afacerile imobiliare ale instituțiilor de cult din România. Nu o putem face, însă, fără sprijinul tău.

Despre autori