Catedrala Mântuirii Neamului este cel mai mare proiect al românilor de centenar. Nicio altă inițiativă investită cu simbolism național n-a beneficiat, la edificare, de atâtea resurse publice.
Finanțată aproape exclusiv de la buget, promovată de politicieni vrednici, Catedrala are un istoric aparte – unul care poate fi, în sine, aidoma trecerii noastre încâlcite prin tranziție.
La începuturile proiectului, Biserica Ortodoxă a cerut doar un teren pentru amplasarea construcției, susținând că va acoperi toate cheltuielile din buzunarul propriu.
Zis și nefăcut, întrucât la sfârșit – adică astăzi – o evaluare oricât de superficială a costurilor catedralei arată dincolo de dubiu că ea este, mai ales, opera resurselor publice și a unei legislații schimbate în mai multe rânduri. Așa încât să ajungă pe potriva dorințelor Bisericii.
Într-un deceniu, apelând la patru guvernări diferite și la zeci de parlamentari, Patriarhia Română a reușit să mute finanțarea Catedralei Mântuirii Neamului din sarcina proprie în sarcina bugetelor publice.
Un bilanț definitiv al finanțării acordate de stat nu poate fi, la drept vorbind, făcut. Ce se poate face e un bilanț al banilor publici alocați pentru catedrală în ultimul deceniu, după ce o ultimă inițiativă legislativă a modificat cadrul finanțării proiectului.
După ce am procesat date din sute de documente oficiale, am obținut un total al finanțării publice diferit de cel anunțat public de BOR. Mult diferit, pentru că – potrivit calculelor noastre – 40 de milioane de euro ieșiți din bugetele publice, spre catedrală, s-au evaporat în statistica Bisericii.
La drept vorbind, aceasta e mai puțin povestea unei izbăviri și mai mult a unei manevrări.
I-am spus, simplu, Catedrala Mânuirii Neamului.
De unde am plecat
Povestea Catedralei Mântuirii Neamului e, în esență, povestea încâlcită a României trecute prin vremurile tranziției.
Am încercat să reconstituim istoricul proiectului, urmărind în arhiva Monitorului Oficial multiplele întrupări legislative pe care le-a luat inițiativa construirii Catedralei. Aceste formule legale au vizat, în principal, două nevoi fundamentale ale proiectului: terenul pe care să se construiască și banii cu care să se construiască.
Arheologia legislativă arată că finanțarea publică a Catedralei e o temă care abia atinge vârful aisbergului. Când vorbim de banii publici băgați în zidurile ansamblului bisericesc vorbim, de fapt, doar de resursele bugetare alocate în ultimii opt ani, de când se lucrează pe șantierul construcției.
Dar subvenționarea Catedralei e o realitate mult mai veche, una care coboară până spre mijlocul anilor 1990. Atunci se alocau primii bani de la stat pentru elaborarea studiilor și a proiectelor tehnice preliminare necesare în vederea construirii edificiului BOR: 200 de milioane de lei vechi.
O hotărâre de guvern dată în acest sens mai stipula un lucru hotărâtor: pentru sprijinirea proiectului Catedralei, se constituia o comisie specială, în parteneriat cu Patriarhia Română.
Anul era 1996, actualul Patriarh Daniel era mitropolit al Moldovei, iar peste Biserică domnea blând Preafericitul Teoctist. Relația cu autoritățile de stat se așeza încă după deceniile de comunism – dar resursele bugetare nu le erau deloc indiferente mai-marilor BOR. În miez de tranziție și în sărăcie cronică, Patriarhia Română visa la o catedrală istorică – iar buzunarele publice erau chemate să finanțeze dorința înaltpreasfințiilor lor.
În cursul anului 1996 s-au pus, așadar, bazele juridice ale acestei simbioze.
În toamna acelui an, Comisia Patriarhiei Române însărcinată cu realizarea Catedralei lua și formă concretă – iar din componența ei făceau parte secretari de stat de la Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Cercetării, Ministerul Culturii, Ministerul Apărării Naționale, dar și reprezentanți ai Prefecturii București, Departamentului pentru Administrație Publică Locală și Secretariatului de Stat pentru Culte.
Hotărârea de guvern semnată de fostul premier Nicolae Văcăroiu stipula și atribuțiile reprezentanților statului în comisia BOR. Secretarii de stat urmau să „răspundă la solicitările Patriarhiei”, cu obiectivul de a furniza sprijinul necesar întocmirii documentației proiectului, de la proiectare și amplasament până la urbanism și finanțare. Scopul ultim era organizarea unui concurs național de arhitectură, care să furnizeze proiectul și macheta viitoarei Catedrale.
În octombrie 1996, la o lună de zile de la consfințirea prin lege a Comisiei Patriarhiei, Guvernul Văcăroiu făcea un ultim gest de gratitudine către BOR, transferând Palatul Patriarhiei din administrarea Camerei Deputaților în administrarea BOR. Campania electorală era în prag – dar nici măcar bunăvoința Domnului nu mai putea asigura perpetuarea puterii PDSR de la acea vreme.
Peste încă o lună de zile, Guvernul Văcăroiu intra definitiv în istorie. Moștenirea sa legislativă rămânea însă. Ansamblul arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului intrase deja între proiectele luate în îngrijire de statul român. Iar în următorii ani avea să câștige tracțiunea dorită de mai marii BOR.
În ianuarie 1999, în Monitorul Oficial apare o hotărâre de guvern care stabilește amplasamentul catedralei în Piața Unirii din București și alocă un sprijin financiar pentru întocmirea studiilor de specialitate, în valoare de 540 de milioane de lei vechi.
Sprijinul statului nu se limitează doar la atât. Se mai hotărăște întocmirea planului urbanistic zonal și se însărcinează Ministerul Lucrărilor Publice, Secretariatul de Stat pentru Culte și Primăria București cu realizarea măsurilor de implementare a proiectului bisericesc.
Semnatarul hotărârii de guvern este fostul premier Radu Vasile, decedat în 2013.
Odiseea publică a realizării Catedralei Neamului continuă la începutul anilor 2000 cu organizarea concursului de arhitectură menit să aducă înaintea ochilor macheta viitoarei clădiri. După toate datele, concursul a fost organizat din resurse publice, mărturie a generozității statului față de Biserică la început de mileniu nou.
În toamna anului 2002, când concursul de arhitectură și-a găsit câștigătorul, Patriarhia Română intrase deja în posesia terenului de 25 de mii de metri pătrați din Piața Unirii, primit în administrare de la Consiliul General al Municipiului București. De asemenea, în primăvara anului 2001, în aprilie, Guvernul Adrian Năstase alocase opt miliarde de lei vechi din fondul de rezervă bugetară pentru construcția Catedralei Neamului.
Aceasta pare a fi fost chiar prima alocare de fonduri publice pentru construcția efectivă a Catedralei, dacă luăm în considerare faptul că sumele anterioare fuseseră acordate pentru proiecte și studii tehnice.
E neclar dacă banii dați în 2001 au ajuns vreodată la BOR. Cert e că, deși cu proiectul arhitectural gata, cu amplasamentul în administrare, cu PUZ-ul și proiectele tehnice asigurate, și cu banii alocați, Biserica Ortodoxă n-a fost mulțumită de varianta ridicării construcției în Piața Unirii.
Așa se face că, în aprilie 2003, un teren și un imobil din Parcul Carol din București trec din administrarea CGMB și RAAPPS în administrarea Patriarhiei. Spre a servi construcției Catedralei Mântuirii Neamului. 52 de mii de metri pătrați.
Deși lucrurile păreau în sfârșit acceptabile pentru BOR, un scandal public izbucnește cu privire la transferul parcului din proprietatea publică în cea privată, a Bisericii.
În noiembrie 2004 chiar, în plină campanie electorală, BOR primește noi daruri de la stat, prin Legea 441 din acel an. În proprietatea Bisericii este trecută o parte din Parcul Carol – 13 mii de metri pătrați -, iar o altă parte – 38 de mii de metri pătrați – i se dă în folosință gratuită, cu obligația de a păstra destinația de parc public.
Legea de-atunci încă stipula că finanțarea construcției Catedralei trebuie asigurată de BOR, resursele publice putând veni spre șantier doar ca o completare a banilor proprii ai beneficiarului.
Imediat după victoria lui Traian Băsescu și a Alianței D.A. în alegerile organizate la finalul anului 2004, noul guvern – condus de Călin Popescu Tăriceanu – dă o ordonanță de urgență care schimbă încă o dată amplasamentul Catedralei.
Abia acum generozitatea statului devine cu adevărat rotundă. Biserica Ortodoxă se pricopsește cu un teren de 110 mii de metri pătrați lângă Palatul Parlamentului, pe Calea 13 Septembrie din București.
Ordonanța Guvernului Tăriceanu mai introduce un detaliu important, față de Legea 441 pe care o înlocuiește: vorbește despre finanțarea de către BOR a lucrărilor de șantier, dar menționează în completare că administrația de stat are obligația de a furniza, la cerere, sprijinul necesar.
Nici asta nu a fost suficient pentru Biserică.
Vrednică e Olguța!
În fine, cercul – așa cum îl vedem astăzi – se închide la Lia Olguța Vasilescu și colegii ei (la vremea respectivă) din Partidul România Mare.
Olguța Vasilescu este în prezent membru al Partidului Social Democrat. De 18 ani ocupă un loc în Parlamentul României, perioadă în care a avut 105 inițiative legislative. 27 dintre ele au fost promulgate ca legi. Una ne interesează în mod particular.
Olguța Vasilescu era deputat și făcea parte din grupul parlamentar al Partidului România Mare când proiectul de lege numărul 563 din 2007 intra pe rolul legislativului. Alături de alți colegi din PRM, Vasilescu propunea ca jumătate din bugetul necesar construirii Catedralei Mântuirii Neamului să fie acoperit din resurse bugetare.
În expunerea de motive, inițiatorii proiectului legislativ detaliau: simbol a 2000 de ani de credință creștină pe pământ românesc, Catedrala întâmpina dificultăți din cauza lipsei fondurilor necesare construirii. Obiectivul, catalogat ca fiind de importanță națională, necesita intervenția binecuvântată a statului, chemat să asigure demararea și finalizarea lucrărilor.
Inițiativa legislativă n-a întâmpinat mari dificultăți în a convinge și alți jucători politici – cu excepția Guvernului care, într-un punct de vedere trimis Parlamentului, indica faptul că legea reglementa deja la momentul respectiv acordarea, la cerere, a unor forme de sprijin bugetar.
„Patriarhia BOR a declarat public, în mai multe rânduri, că dispune de fondurile necesare începerii construirii Catedralei”, consemna poziția oficială a Palatului Victoria.
Punctul de vedere al Guvernului, pur consultativ, n-a stopat promulgarea în lege a prevederii referitoare la finanțarea publică a Catedralei. Spre deosebire de versiunea inițială, propusă printre alții și de Olguța Vasilescu, proiectul legislativ a ajuns în varianta finală doar fără acel procent de jumătate.
Așa că, de la sfârșitul anului 2007 încoace, e literă de lege în România: fondurile necesare construirii Catedralei Neamului sunt asigurate de Patriarhie, de Guvernul României și de autoritățile publice locale.
Aceasta e ordinea prevăzută de actul legislativ. În realitate, ierarhia finanțatorilor s-a așezat exact invers.
Într-un deceniu, așadar, apelând la patru guvernări diferite și la zeci de parlamentari, Patriarhia Română a reușit să mute finanțarea Catedralei Mântuirii Neamului din sarcina proprie în sarcina bugetelor publice.
UN ETALON PENTRU IPOCRIZIE
Mulțumită, la început, să primească sprijin doar pentru proiectele tehnice, amplasament și documentația de urbanism, Biserica Ortodoxă sfârșește prin a arunca procente enorme din cheltuielile necesare ridicării clădirii în dreptul plătitorilor de taxe și impozite. Deși, atunci, la început, BOR a susținut că va acoperi din buzunarul propriu costurile ocazionate de catedrală.
Generozitatea arătată de statul român față de proiectul Bisericii, consfințită prin sute de acte administrative care au mutat bani și resurse publice din buzunarul tuturor în cel privat al organizației păstorite de Patriarhia Română, e cu adevărat uimitoare dacă o punem în paralel cu puținătatea resurselor din toate celelalte domenii gestionate – în principiu – de un stat modern.
Cu sănătatea, educația sau infrastructura mereu deficitare, statul român a găsit totuși mereu oportunitatea de a finanța edificarea unei clădiri în esență private.
Proiectul Catedralei Neamului are o arheologie complicată, navigând prin apele tulburi ale tranziției românești. În 1996, când erau alocați primii bani publici pentru ridicarea edificiului, nimeni n-ar fi putut anticipa că două decenii mai târziu, Catedrala va fi unul dintre cele mai controversate subiecte publice.
Procentele subvenționării publice au tot variat în deceniul de când se edifică construcția, dar, inclusiv potrivit unei evaluări furnizate de BOR, măcar trei sferturi din banii cheltuiți pe șantierul complexului bisericesc au venit de la autoritățile centrale și locale.
Un inventar separat al finanțării, întocmit de Să fie lumină după consultarea încrucișată a zeci de documente obținute prin legea accesului la informații de interes public, arată că generozitatea statului față de proiectul BOR e chiar mai mare decât s-a estimat până acum. Mult mai mare.
Banii noștri
Resursele investite de stat în ansamblul bisericesc sunt cu adevărat enorme. Dar un bilanț definitiv al finanțării acordate de stat nu poate fi, la drept vorbind, făcut. Autorități centrale sau locale au contribuit cu bani, personal sau resurse administrative, au elaborat PUZ-uri și au plătit documentații tehnice – toate acestea nu pot fi cuantificate în bani.
Ce se poate face e un bilanț al sumelor publice alocate pentru catedrală în ultimul deceniu, după ce inițiativa legislativă promovată de parlamentarii PRM a modificat cadrul finanțării proiectului.
Să fie lumină a făcut acest bilanț, iar datele noastre – obținute și procesate din documente oficiale – nu sunt tocmai aceleași cu cele ale Bisericii.
BOR susține într-un răspuns pentru Mediafax că s-au cheltuit la Catedrala Neamului, până în noiembrie 2018, 110 milioane de euro cu TVA și că 75% sunt bani publici. Asta înseamnă că, după numărătoarea Bisericii, banii publici sunt vreo 83 de milioane de euro.
Calculele Să fie lumină – realizate pe filiera banilor publici dați de Guvern, Primăria Capitalei și primăriile sectoarelor 1, 2, 3, 5 și 6 – arată că suma totală acordată de statul român în ultimul deceniu depășește pragul de 121 de milioane de euro.
Guvernul a contribuit cu peste 82 de milioane de euro. Primăria Capitalei cu mai bine de 18 milioane, tot euro. Sectoarele 1, 2 și 5 cu peste 6 milioane de euro fiecare.
Ați mai citit poate, în unii dintre ultimii ani, că guvernul nu a dat bani la catedrală. E o neînțelegere (greu de crezut că întâmplătoare) a felului în care funcționează sistemul: guvernul dă bani în fiecare an cultelor, prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Acesta gestionează un buget de construcții și reparații ale lăcașelor de cult – iar Catedrala Neamului s-a înșurubat în fiecare an la finanțare.
Înșurubat e verbul potrivit. În 2013, din totalul banilor dați de SSC pentru construcții tuturor cultelor din România, 34 de procente s-au dus în finanțarea Catedralei. În 2014, felia a fost de 31%. În 2016 și 2017 de 46-48%. Iar anul acesta, 66.2% din bugetul de reparații și reconstrucții gestionat de SSC a mers în buzunarele BOR, pentru acoperirea cheltuielilor cu ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului.
Cu toate astea, edificiul nu e gata.
Astăzi, acum, chiar în momentul în care citiți aceste rânduri, chiar și după ce le citiți, pe șantierul de lângă Palatul Parlamentului se lucrează febril. Centenarul național va veni și va trece fără catedrala finalizată. Dacă dă Domnul – și statul român – se va încheia lucrarea într-unul din anii care vin. Tot pe bani publici.
Construcția
Încă de la momentul-zero al construcției catedralei, consemnat oficial undeva spre finele lui 2010, dar vizibil cam un an mai târziu, beneficiarul – Patriarhia Română – a decis să aleagă un antreprenor general care să gestioneze în numele său toate complicatele operațiuni pe care construcția le presupunea.
Într-o primă fază, aceea a fundației, partenerul ales de Patriarhie a fost Bogart, o companie sută la sută românească fondată în primii ani de după Revoluție de inginerul Raul Doicescu. Compania a crescut, devenind rapid, grație relațiilor strânse ale fondatorului cu lumea politică, un beneficiar cu tradiție al contractelor publice. Infuzia de bani publici a ridicat compania până la nivelul la care să își permită să preia contracte vitale.
În octombrie 2011, când Bogart scotea primul metru cub de pământ de pe viitorul șantier al Catedralei, compania devenea antreprenor general și pentru a doua cea mai importantă construcție publică din București. Contractul pentru refacerea Stadionului Național îi fusese dat undeva în 2007, când primar general al Capitalei era chiar partenerul de table de la Monaco al lui Raul Doicescu, Adriean Videanu.
Despre Raul Doicescu nu se știu prea multe, însă este notorie prietenia sa cu politicieni și alți oameni de afaceri din zona PDL: Adriean Videanu, Bebe Ionescu, Dan Drăgoi și, deasupra tuturor, fostul președinte Băsescu.
Pe site-ul companiei sale, Doicescu se laudă cu performanța „în finalizarea la timp și în mod profesionist a proiectelor”. Totuși, deși termenul asumat pentru închiderea subsolului pe șantierul Catedralei era de nouă luni și începea undeva în octombrie 2011, lucrările pentru această fază s-au întins pe o durată de aproape trei ori mai mare.
Abia în iulie 2013 construcția ajungea la „cota 0”. Probabil dezamăgit de ritmul lucrărilor, beneficiarul – BOR – schimbă antreprenorul general, iar compania lui Doicescu face loc filialei românești a firmei austriece Strabag.
Pentru construcția „suprastructurii”, adică a ceea ce „se vede” peste nivelul solului, Strabag a lucrat cu cei mai importanți furnizori de materiale și soluții pentru construcții, dar avea nevoie ca de aer și de mână de lucru. Din ce în ce mai multă mână de lucru, căci termenele erau de mult timp depășite și răs-depășite, așteptările erau din ce în ce mai mari – iar banii nu erau, evident, o problemă.
Cel puțin în ultimul an de zile, care s-a suprapus cu perioada de existență a proiectului Să fie lumină, la catedrală s-a lucrat 24 de ore din 24, șase zile din șapte. Ba chiar și în cea de-a șaptea, într-o formulă mai restrânsă.
Furnizorii de materiale au fost aleși dintre cei mai mari jucători de pe piață. Patriarhia nu s-a uitat la bani. Însă criza de muncitori din București, în special de muncitori necalificați, a făcut ca antreprenorul general să fie practic forțat să primească echipe de la firme de construcții din toată țara.
Printr-un mecanism menit să țină Patriarhia la distanță de toate problemele birocratice, orice om de afaceri cu o firmă în spate care putea aduna o echipă de măcar zece muncitori avea asigurat un contract de sub-antrepriză la catedrală. Contract încheiat cu antreprenorul general Strabag, care devenea el însuși responsabil de existența contractelor între muncitori și firmele care-i aduceau.
Oamenii de pe șantier
Mecanismul ne-a fost explicat de unul dintre muncitori. Am ales să-i spunem Petre și să-i protejăm identitatea, deși omul nostru nu-și mai aduce aminte dacă a semnat și vreun contract de confidențialitate.
Petre, așadar, a fost recrutat de Magnum Trucker, o firmă din Găești, înființată în 2015 de doi bărbați, tată și fiu. Și adus la lucru la Catedrală. Petre are carte puțină, a făcut și ceva pușcărie, dar e băiat bun și muncitor. A semnat „niște hârtii”, a bătut palma cu Magnum Trucker să primească „în jur de 30 de milioane pe lună”, a primit cardul pentru acces în șantier și pentru pontaj și, după ce i s-a făcut un instructaj de protecție a muncii, a început treaba.
A lucrat în trei schimburi, schimbate la săptămână, în ture de până la 11 ore, cu o oră și jumătate pauză (o oră pauza mare, pentru masă, și altă jumătate de oră de odihnă).
Când l-am cunoscut, Petre lucra zidar, dar s-a „băgat” și la fier-beton, și la cofraje, oriunde era nevoie. Pe la sfârșitul verii lucra doar sus, la partea de sub ceea ce urmează să fie turla principală.
Ziua era insuportabil de cald, noaptea era puțin mai rău: luminile puternice sub care lucrau atrăgeau toate gângăniile pământului.
Șase zile din șapte, „un milion două sute la zi”. Era pontat direct de oamenii Strabag, care-i tăiau nemilos orele pe care se întâmpla să le mai sară după vreun chef, când mai întârzia. Pe baza pontajului primit de la Strabag pentru fiecare dintre muncitorii aduși la muncă la catedrală, Magnum Trucker îi plătea apoi „din mână” pe Petre și pe colegii săi. În funcție de orele lucrate, omul nostru ajungea cam la 3.000 de lei lunar.
În spatele plății peșin, între Petre și Magnum Trucker era încheiat un contract de muncă pe salariul minim pe economie, așa cum aveam să aflăm consultând baza de date Revisal, unde se regăsesc toate contractele de muncă încheiate în România.
Petre putea să jure că lucrează la negru. Nu i s-a dat un contract, sau cel puțin nu-și mai aduce aminte el să fi primit unul. L-am învățat să-și sune patronul și să-i ceară o adeverință de venit, însă omul a dat din colț în colț.
S-a cam enervat Petre atunci, așa că s-a apucat să pună din ce în ce mai multe întrebări. Din om în om, a ajuns la el vorba că patronul încasa de la Strabag, pentru fiecare dintre muncitorii aduși la lucru la Catedrală, „90 de euro la zi”. La el ajungeau net doar vreo 30, iar taxele erau plătite pe salariul minim. S-a enervat și mai tare și s-a lăsat de catedrală. Acum lucrează în Belgia, în construcții. Mai vorbim când și când pe Facebook, e liniștit, face bani și-și vede de treaba lui.
Ca Petre sunt sute și sute de oameni care lucrează la catedrală. Unii din București, cum este și omul nostru, alții de la până într-o sută de kilometri de București, care fac naveta de-acasă la șantier, dar și alții de la sute de kilometri depărtare.
În cele câteva luni de documentare pentru acest subiect, reporterii Să fie lumină au găsit echipe de muncitori din Giurgiu, Ploiești sau Brătășanca, oameni care pleacă de-acasă pe întuneric și ajung acasă pe întuneric chiar și în zilele de iulie.
După o zi de muncă, ritualul celor de la Brătășanca, de pildă, este să se oprească la o bere în echipă completă, la una din cârciumile din sat. Ei măcar merg acasă, spre deosebire de cei din Bârlad, Vaslui sau Iași, care stau cu săptămânile departe de familii.
Pe cei veniți de departe ca să lucreze la Catedrală i-am găsit cazați la grămadă în apartamente închiriate. Cei mai norocoși chiar pe lângă șantierul catedralei. Și Magnum Trucker are două apartamente chiar acolo, pe 13 Septembrie, dar Petre n-avea de ce să meargă acolo, el stătea la doi pași, în Ferentari.
Am găsit însă zeci de muncitori cazați la căminul liceului Viilor din București, la câțiva kilometri distanță de șantier. Sau în zecile de apartamente goale din complexul Cosmopolis, de la marginea Bucureștiului.
Epilog de centenar
Peste două zile, mii de oameni din toată țara se vor urca în sute de autocare și vor veni la București pentru sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului.
Noi, la Să fie lumină, i-am spus Catedrala Mânuirii Neamului din mai multe motive.
Unul este acela că edificiul nu este nici astăzi gata. Nu știm cum vor ajunge oamenii la slujba din interiorul Catedralei prin noroiul șantierului, dar voia întâistătătorului BOR – sfințirea edificiului – se va face.
Aidoma păpușarului care-și construiește o butaforie pe post de decor pentru păpușile pe care le mânuiește, BOR învelește acoperișul neterminat cu niște folii de plastic ce imită culoarea tablei încă nemontate. Credincioșii mânați de BOR vor veni în Catedrală unde, în interior, îi așteaptă pereți placați cu mozaic. Ca cel de baie, din alte timpuri, doar că nu cu model cu flori sau cu peisaje, ci model cu sfinți. Prezentat pompos drept „mozaic italian” de vocea BOR, Vasile Bănescu.
Iar astea sunt doar câteva argumente la zi, în spate sunt anii de zile în care regulile jocului, în special cele privind finanțarea, au fost strâmbate întru satisfacerea Bisericii.
Și acesta poate fi un bilanț de centenar. Marcăm suta de ani de la Marea Unire printr-un edificiu pantagruelic, administrat în regim privat, pe care nu știm câți bani publici s-au dat, câți bani se vor da în continuare și, finalmente, când va fi cu adevărat gata.
Vrednici suntem!
(Au contribuit la realizarea acestui articol Diana Oncioiu și Octavian Coman)
