Pe hârtie, pare un mecanism menit să ducă la „echilibrarea bugetelor locale”. În fapt, e un instrument discreționar de alocare a banilor publici. Milioane de euro adunați din TVA-ul și impozitul pe profit colectate și păstrate anual în fiecare județ merg în construcții și renovări de clădiri ale cultelor. Regula este că nu există reguli pentru împărțirea acestor bani.
Odată dați de la județ spre localitățile de pe raza sa, leii se pierd în multe lucrări, inclusiv ale parohiilor, pe care nimeni nu le controlează.
Sume mici, dar împreună înseamnă un buget impresionant de care dispun cum vor ei președinții de consilii județene și primarii și din care se înfruptă, iată, și cultele religioase.
Un exemplu este județul Harghita, unul dintre cele mai sărace din România, dar cu una dintre cele mai mari diversități confesionale. Și cu unele dintre cele mai largi buzunare.
Am mers pe drumuri județene de pământ și prin satele secuiești pline de gropi în care cel mai apropiat doctor este, uneori, la zeci de kilometri distanță, în oraș, dar am găsit bisericile, casele mortuare și casele parohiale în stare perfectă sau în plin șantier pentru costisitoare lucrări de construcție sau reparație.
Pe drumul de la Săcel la Șoimușu Mic, asfaltul proaspăt întins pe banii Consiliului Judeţean Harghita se termină brusc, la o răscruce. Maşina pârâie din toate încheieturile în primele gropi, în care sfârşeşti invariabil cu viteză prea mare, furat de peisajul din zare şi de drumul pustiu.
După vreo doi kilometri în care te doare sufletul gândindu-te cât vei lăsa în service, dacă Doamne-fereşte…, reapare miracolul: din nou asfalt. Și, imediat, primele case din Șoimușu Mic. Un sat cu câteva sute de credincioşi unitarieni şi vreo douăzeci de reformaţi. Şi cu o singură biserică, cea unitariană.
Părintele Lorinczi Levente, care n-are mai mult de 40 de ani, e în curtea parohiei, într-un garaj, unde face suc de roşii pentru iarnă.
Se scuză, intră câteva minute în casă pentru a se primeni şi mergem în biserică. Interiorul e în şantier de luni bune. Infiltraţiile au făcut prăpăd, aşa că podeaua a fost schimbată cu totul, iar pereţii, până la un metru înălţime, au fost curăţaţi până la cărămidă.
Dacă tot se lucrează, se schimbă şi geamurile, şi stranele, şi instalaţia electrică – aproape distrusă după ce anul trecut un fulger a lovit un stâlp undeva în apropiere.
„Nu puteam să stăm fără biserică, aşa că am amenajat o casă de rugăciune chiar aici”, spune preotul, şi arată la construcţia nouă de lângă poartă. De când au început lucrările la interiorul bisericii, slujbele se țin în casa de rugăciune. Şi-aşa va fi până când meşterii vor termina.
Pentru că oamenii „sunt superstiţioşi” şi nu le convine să stea cu mortul în biserică, dar şi pentru că legea interzice, mai nou, priveghiul acasă, imediat mai sus de biserică a fost construită o casă mortuară. Şi ea nou-nouţă.
De-afară, de după gard, n-ai zice în ruptul capului că te uiţi la o astfel de clădire. Şi ea, şi anexa ei – „locul unde familiile pregătesc mâncarea” – arată ca două căsuţe cochete la care mulți orăşeni dintre blocuri gri ar râvni.
Totuşi, cam cea mai impunătoare casă din zonă e casa parohială din curtea bisericii, unde locuiesc preotul Levente şi familia. Și ea a primit bani publici pentru reparații.
În toate aceste construcții, care alcătuiesc împreună parohia unitariană din Șoimușu Mic, statul român – prin diferitele sale entități locale – a băgat 187.000 de lei în ultimii cinci ani, potrivit unor date obținute de reporterii „Să fie lumină”.
Mai bine de două treimi din acești bani au ajuns în biserica din sat printr-un „mecanism de echilibrare a bugetelor locale” prin care comunelor și orașelor li se repartizează fracții din sumele colectate în județ din TVA și impozit pe venit.
Potrivit legii, acest “buzunar” bugetar ar trebui să finanțeze fie acoperirea datoriilor cumulate la nivelul primăriilor, fie obiective de dezvoltare locală – drumuri, canalizare, școli, dispensare. Pentru că nu există, însă, criterii de repartizare a acestor sume, iar primăriile n-au obligația explicită de a justifica gestionarea fondurilor, “buzunarul” a ajuns să funcționeze în regim aproape “secret”.
Reporterii “Să fie lumină” au descoperit județe în care procente importante din acești bani din TVA și impozit pe venit – colectați de stat, alocați de consiliile județene și utilizați (aproape) discreționar de consiliile locale – ajung să finanțeze construcții ale cultelor religioase, deși legea nu ar trebui să permită acest lucru.
Înapoi la Șoimușu Mic, în grădina preotului Lorinczi.
Cu toate că şi în casa parohială s-au băgat nişte mii bune de lei de la judeţ, părintele e amărât: îi plouă înăuntru, aşa că va schimba cât de curând şi acoperişul. Cu ce mai pică de la județ, cu ce mai dă episcopia unitariană, cu ajutorul oamenilor din sat şi, evident, al Bunului Dumnezeu, la anul o face şi p-asta.
În total, ansamblul de clădiri al parohiei unitariene Șoimușu Mic – casa parohială, capela mortuară, casa de rugăciune şi, bineînţeles, biserica – au înghiţit, din 2012 şi până acum, zece tranșe de finanțări. Atât prin votul consilierilor județeni, cât şi din cota de TVA, repartizată efectiv de primăria locală.
Părintele Lorinczi nu vede nicio problemă în asta: „Acum nişte ani, pe-aici nu era asfalt deloc, acum străzile principale au asfalt. Şi biserica arăta rău, acum va arăta bine. Cresc împreună toate, există un echilibru”.
TVA-ul nostru cel de toate zilele
Comuna Săcel din Harghita are în componență patru sate: Șoimușu Mic, Șoimușu Mare, Vidăcuț și Uilac. Diversitatea religioasă e atât de mare încât fiecare dintre aceste așezări găzduiește câte o biserică de confesiune diferită.
Trăiesc în Săcel și unitarieni, și reformați, și ortodocși și catolici. Iar pentru fiecare cult, statul a pus deoparte bani, virați prin mecanisme de finanțare centrale sau locale. Și mai important: în toate satele comunei, bani din TVA și din impozitul pe venit, adică din buzunarul secret, au sfârșit în conturile bisericilor locului.
În Șoimușu Mare e și mai rău decât în cel Mic. Mult mai rău.
În sat nu e asfalt mai deloc. În centru, o fostă biserică unitariană mai are puţin şi cade. Lângă ea, la câţiva metri de zid, începe un lan de porumb în care-şi fac de lucru două femei, mamă şi fiică. Ne-nţelegem mai degrabă prin semne, dar reuşim să aflăm că biserica e abandonată.
Cei câţiva unitarieni din Șoimușu Mare se duc la slujbele din satul vecin, la preotul Lorinczi, unde cei mai mulţi sunt de-ai lor. Aici, la ei în sat, sunt numai reformaţi.
Biserica lor e sus, pe o colină, în partea cealaltă a așezării. Până acolo mașina trece iar prin chinurile iadului.
Găsim parohia reformată deschisă, cu bibliile frumos aşezate şi cu câteva pături pe bănci, lăsate acolo pentru rugăciunile la ceas de seară, când frigul mușcă. Un panou pe care abia se mai poate vedea scrisul spune că biserica reformată de-aici a fost reabilitată şi introdusă într-un circuit turistic.
Și parohia din Șoimușu Mare a beneficiat de generozitatea aleșilor locali. Documentele consultate de jurnaliștii „Să fie lumină” listează reparații succesive la biserica reformată din fonduri județene, dar și o casă mortuară finanțată din buzunarul secret al banilor rămași la județ din ce s-a adunat din TVA și impozit pe venit.
În total 68.500 de lei din 2012 încoace, aproape jumătate din sumă provenind din TVA-ul adunat în județul Harghita.
Mecanismul e relativ simplu. Să zicem că un cetățean cumpără o ciocolată în Miercurea Ciuc. Taxa pe valoare adăugată aferentă ajunge în buzunarul statului (prin instituțiile finanțelor publice județene), care repartizează apoi județului Harghita o fracție din sumele colectate local. Odată înștiințat cu privire la cuantumul sumei alocate, Consiliul Județean repartizează la rândul său o parte din bani către primăriile de pe raza județului.
Înapoi în noroi
Drumul din Șoimușu Mare spre Uilac este o catastrofă. Pământ şi gropi. Şi noroi la vizita noastră, căci cu o noapte înainte plouase pe rupte. La intrarea în Uilac apare asfaltul, dar şi un cârd de gâşte. Merg agale, pe mijlocul drumului, până la răspântia din centrul satului, unde e şi biserica ortodoxă din localitate.
Ortodocşii sunt minoritari în zonă. Nu și lăsați uitării, întrucât biserica are un acoperiş refăcut recent. Parohia a primit 30.000 de lei în 2017 din bugetul județean (un alt lăcaș ortodox din comună, în satul Vidăcuț, apare în actele consultate cu o finanțare de 10.000 de lei în 2015). Dăm să intrăm, dar e încuiat, iar preotul e de negăsit. Două sfori, cele de care se trage clopotul din turlă, atârnă sumbru chiar în faţa uşii ferecate.
În total, așezările Săcelului au beneficiat în ultimii cinci ani de finanțări de la bugetul județean și din cotele de TVA și impozit pe venit în valoare de 355.500 de lei. Pe lângă aceste sume, folosite pentru lucrări la biserici, capele, case mortuare sau case parohiale, cultele din comună au primit și sprijin de la consiliul local, plus ajutorul generic oferit de statul român pentru plata personalului clerical și neclerical.
Un haos administrativ
pe ritmuri de Despacito
Contabila Primăriei Ocland e căpiată. Are Curtea de Conturi pe cap de câteva săptămâni. Partea bună e că tocmai ce-a trecut prin toate registrele şi ştie la virgulă ce bani au ajuns de la Consiliul Judeţean Harghita în comuna ei, în componența căreia intră și satele Crăciunel și Satu Nou.
„S-a făcut o casa mortuară nou-nouţă în Crăciunel, peste drum de biserică”, explică femeia. Construcţia abia terminată a costat 225.361 de lei.
Mai bine de jumătate din sumă a venit din buzunarul secret, fiind repartizată de Consiliul Județean și dată efectiv de primăria locală. E vorba de 154.500 de lei. Restul – peste 70.000 de lei – a fost completat prin contribuția Consiliului Local Ocland.
Biserica din Crăciunel e în plină renovare. Se schimbă țigla pe turlă, se lucrează şi la interior. Sunt vreo zece oameni pe schele şi de la ei de sus se aude încet, prin difuzoarele unui telefon, un „Despacito”. Pentru spor.
La Ocland, centrul comunei, e şi mai complicat. Banii de la CJ Harghita sunt dublaţi şi de alocări de la consiliul local Ocland, dar şi de bani de la CJ Braşov, judeţul învecinat, pentru că parohia catolică de-aici are în subordine şi vreo două localităţi de peste hotar.
Haosul administrativ este pe alocuri atât de greu de înţeles încât atunci când apare şi bariera lingvistică lucrurile devin insondabile.
Hârtiile însă nu mint: în ultimii cinci ani, spre cultele din comuna Ocland au curs finanțări de la bugetul județean și din cotele de TVA și impozit pe venit în valoare totală de 519.800 de lei. Două treimi din ei provin din buzunarul neştiut în care stau banii din TVA și impozitul pe venit colectate în județ.
Mini-biserica din curtea bisericii
Cum vii spre Mărtiniş dinspre Ocland, aplicația Waze te pune să faci stânga şi să urci muntele. Pe hartă, drumul e trecut ca judeţean. Ciudat, totuşi: nici aici nu e pic de asfalt.
Păcat! Dac-ar fi, ai zice că eşti în Vest.
Încep casele din Mărtiniș, dar în partea asta de sat drumul rămâne de pământ. Un slalom printre şleauri şi, pe dreapta, biserica reformată. Pe-afară e restaurată recent.
Primiți această metaforă: arată ca-n Elveția. Probabil că noaptea, luminată de reflectoarele mari care o înconjoară din patru zări, clădirea este şi mai şi.
În curte, vreo zece oameni aşteaptă să înceapă slujba. Preotul se simte ruşinat că nu prea ştie româna, aşa că ne ia în primire soţia.
Sunt puţin peste o sută de reformaţi în Mărtiniş, un pic mai mulţi decât catolicii, dar de trei ori mai puţini decât unitarienii. S-au dat peste cap şi-au reuşit să-și renoveze biserica pe-afară, iar acum se lucrează de zor la detalii în interior, dar şi la casa de rugăciune din aceeaşi curte.
„E mai uşor de încălzit la iarnă decât ditamai biserica”, explica femeia rostul mini-bisericii în devenire din curtea bisericii mari. Şi pentru parohia reformată de-aici au venit bani de la Consiliul Judeţean în ultimii doi ani: 18.000 lei.
Femeia îl scuză din nou pe soţul pentru că nu ştie limba şi se retrage între ai ei, la slujbă.
Ieşim din curte. În faţa noastră, peste drum, se înaltă, semeaţă, casa parohială. La ochi, cam cea mai mare din sat.
Datele obținute de reporterii Să fie lumină arată că 308.900 de lei au fost alocați în ultimii cinci ani cultelor prezente în comuna Mărtiniș. Aproape 70 la sută din ei provin din „buzunarul secret” și au fost folosiți pentru construirea de case de rugăciuni și capele mortuare. Fiecare confesiune cu ale ei.
La biserici noi, slujim tot noi
Câţiva kilometri înainte de Miercurea Ciuc, cum vii dinspre Braşov, la ieşirea din comuna Sâncrăieni îţi fură ochii o biserică mare şi frumoasă. Construcţia e nouă, abia s-a uscat tencuiala pe exterior, iar pe-afară încă se lucrează la amenajarea curţii, se şlefuieşte gardul de piatră şi se închide cu perete viitoarea toaletă pentru enoriaşi.
După acte, avem în faţă capela romano-catolică din Sâncrăieni. De fapt e ditamai biserica, o construcţie în care statul a băgat bani cu mai multe mâini în ultimii ani. În total 230.000 lei. Cam a șasea parte a venit din buzunarul secret cu banii din TVA și impozitul pe venit.
Înăuntru îl găsim pe Marton Barabas, ungur get-beget, fost profesor de desen şi pictură la Budapesta. E aici ca să picteze construcţia abia terminată. Mai are de tras până când poate să spună că şi-a terminat treaba la Sâncrăieni; desenul e gata abia pe jumătate.
Despre restul proiectului nu prea ştie, dar spune că părintele e de găsit la casa parohială din curtea bisericii mari din comună. Doi-trei kilometri mai departe se înaltă, semeaţă şi – cel puţin de-afară, la prima vedere – în stare perfectă şi ea, biserica catolică din Sâncrăieni. Un monument.
Acoperiş nou, tencuiala nouă, gard nou. Totul în stare perfectă. Recent renovat, mai exact, căci biserica e veche de câteva sute de ani. Lipite de ea şi parcă parte din aceeaşi poveste, casa parohială şi curtea ei mare şi dichisită, cu flori şi mult lemn, dar şi cu două panouri solare, semn că aici stă un om care ştie a se chivernisi.
În prag apare păstorul credincioşilor catolici din Sâncrăieni. E pe fugă, dar apucă să ne spună că da, şi aici s-au băgat bani grei în biserică, în casa parohială şi-n cea cantorială, de peste drum. Fix aşa cum reiese, de fapt, şi din datele puse cap la cap de jurnaliștii „Să fie lumină”. Adică un total de 280.000 de lei din bugetul județean, dar și din buzunarul secret cu TVA.
De ce mai era nevoie de încă o parohie catolică în localitate, din moment ce, iată, frumuseţea de biserică de lângă noi îi încape fără grijă pe toţi? Nici vorbă de parohie nouă, spune preotul. Construcţia nou-nouţă de la stradă mare nu e nicidecum o altă parohie, ci e o a doua biserică. În care va sluji tot el.
Deci, da. O minune de biserică nou construită în care au curs bani publici, deloc puțini, şi în care tot părintele catolic va ţine slujbe, o dată pe săptămână, pentru credincioșii din partea asta de Sâncrăieni.
Cine dă banii?
Toţi preoţii din judeţ, indiferent de confesiune, se înmoaie și-și schimbă tonul când aud numele lui. Îl pomenești și, cu orice cleric ai vorbi în Harghita, ajungi instantaneu de la priviri și întrebări pline de suspiciune la „Păi de ce nu spuneți așa? Bine-ați venit!”.
E vorba de Lukacs Levente. El este cel care împarte banii. Nu-i dă, îi împarte. De dat îi dau cetățenii plătitori de taxe și impozite.
Lukacs Levente este funcționar la Consiliul Județean Harghita și răspunde de programul județean de sprijinire a cultelor religioase. Din 2012 și până acum, Harghita, care e între cele mai sărace județe din țară, a băgat în biserici, prin acest program, nu mai puțin de 22 de milioane de lei. Adică vreo cinci milioane de euro i-au trecut prin pix numai prin acest program pe care-l coordonează.
Tot Lukacs Levente decide însă, de ani de zile, și care dintre proiectele propuse de parohii, prin autoritățile locale, se califică pentru a primi finanțare din „buzunarul secret”, cel cu banii din TVA și impozit pe venit. În patru ani de zile, aproape trei milioane de lei din aceste cote alocate au fost folosiți în comunele Harghitei pentru a construi capele și case mortuare și pentru a reabilita biserici.
Și tot Lukacs Levente este consultat atunci când se alocă bani pentru parohii printr-un program județean de întreținere a monumentelor istorice. Aproape 1,3 milioane de lei și de aici la biserici.
Lukacs Levente este, deci, omul cu care trebuie să te ai bine dacă vrei, preot fiind, să faci cumva să vină banii și la tine în parohie.
Nu este un om bogat. În cea mai recentă declarație de avere de-ale sale nu găsești nici terenuri, nici case, nici conturi în bancă, nici obiecte de artă sau bijuterii. Ce-i drept, nici datorii. Mai nimic, așadar, în afară de două mașini: o Skoda din 2010 și-un Ford de-acum 12 ani.
Domnul Lukacs Levente declară așadar că trăiește din leafa de la Consiliul Județean, căreia i se adaugă o mică indemnizație pe care o ridică de la Spitalul de Psihiatrie din Tulgheș, unde este președintele consiliului de administrație. Și din salariul de profesor al soției, împreună cu care are un copil.
L-am găsit în biroul său din Miercurea Ciuc, unde am mers pentru a afla pe ce criterii se împart banii județului către slujitorii lui Dumnezeu.
„Localitățile depun, la începutul anului, proiecte pentru diferite investiții. Fiecare cerere este însoțită de un deviz de lucrări de la fiecare. O comisie verifică devizele și specialiștii în construcții decid ce vom finanța și ce nu. De obicei aproape jumătate pică, pentru că mereu cererea e mai mare decât puterea noastră aici, local”, povestește Lukacs.
Ne spune că, de obicei, starea în care se află obiectivul ce trebuie finanțat are prioritate. Altfel spus, o biserică în pericol să se dărâme are prioritate la finanțare în fața unei construcții noi sau în fața uneia care este OK, dar care are nevoie de lucrări la finisaje.
„Ne uităm apoi la numărul enoriașilor din respectiva parohie. Iar, pentru o vedere de ansamblu, ne uităm la răspândirea adepților cultului respectiv în județ. De pildă, aici, la Harghita, majoritari sunt catolicii. Ei reprezintă cam 60 la sută, astfel că, normal, per total dăm proporțional, adică mai mult catolicilor”, continuă el.
„Cum se verifică modul în care se cheltuie banii?”, întrebăm, și aflăm că fiecare cerere de finanțare trebuie însoțită de două oferte de preț și cam atât.
Sigur, există legea achizițiilor publice, sumele sunt însă multe și mici, astfel încât controlul asupra banilor se cam pierde, deducem din discuția cu șeful din Harghita al banilor lui Dumnezeu.
Nimeni nu dă socoteală
Combinația județ-primărie creează multe conducte care cară banii publici către confesiunile religioase. Unele mai le vedere, cum ar fi programul de sprijinire a cultelor gestionat de Lukacs Levente de la Miercurea Ciuc, altele deloc cunoscute, cum este buzunarul secret în care se pierd banii din TVA și impozit pe venit.
Cele mai multe consilii județene ne-au indicat că nu fac decât să aloce acești din urmă bani, fără a ține o evidență a obiectivelor de dezvoltare locală finanțate și fără a fi responsabile cu monitorizarea investițiilor.
Am identificat totuși, până la momentul publicării acestui text, patru situații flagrante la nivel de județe care arată cu precizie felul în care acestor bani li se schimbă, pe traseu, destinația dată de lege – anume “finanțarea unor programe de dezvoltare locală”.
Datele colectate de reporterii „Să fie lumină” arată că în aceste patru județe numai din buzunarul secret s-au băgat în ultimii cinci ani aproape 20 de milioane de lei (4,5 milioane de euro) în construcții și reparații ale diferitelor confesiuni religioase.
„Binomul” CJ-primar are decizia punctuală în legătură cu utilizarea grosului sumelor defalcate din TVA și impozit pe venit.
Aleșii locali sunt și nu sunt obligați legal să indice destinația banilor la momentul primirii lor – am găsit județe (puține), între care și Harghita, în care se alcătuiesc astfel de raportări, dar și județe (cele mai multe) în care banii se repartizează pur și simplu din pix.
Mai important este însă că nici ulterior primirii sumelor din TVA și impozit pe venit primăriile nu trebuie să justifice în mod real utilizarea lor.
Pur și simplu nimeni nu urmărește acești bani.
Și sunt sume uriașe: în toată România, în anul 2017, sumele repartizate primăriilor de municipii, orașe și comune din cotele defalcate din taxa pe valoare adăugată și din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor locale și finanțarea programelor de dezvoltare locală vor fi în cuantum total de aproape 1.1 miliarde lei.
Aproape 250 de milioane de euro pe an în „buzunarul secret”. Ca ordin de mărime, cam tot atâția bani lasă an de an românii bolnavi pentru tratamente în spitalele din Austria, conform unor documente ale Casei de Sănătate de acolo citate de Digi24.
Din acest sfert de miliard de euro anual, măcar câteva procente vor merge spre finanțarea cultelor. Nu știm exact cât pentru că – reluăm acest fapt – foarte puține județe țin o evidență centralizată a destinației acestor bani.
Iar primarilor nu li se poate imputa, de pildă, faptul că au ales să finanțeze din aceste cote defalcate construcția sau reparația unei biserici în loc de drumuri, dispensare, canalizare sau rețele de apă curentă, parcuri sau orice alte obiective de infrastructură.
O privire la nivel național
La mijlocul verii, reporterii „Să fie lumină” au început să trimită sute de solicitări pentru a obține informații despre felul în care autoritățile locale finanțează obiectivele de cult. Au fost vizate consiliile județene, primăriile de municipii, consiliile locale ale principalelor orașe din fiecare județ, dar și Primăria Capitalei, plus primăriile de sector.
Am cerut date pe ultimii cinci ani despre alocările de fonduri din bugetele entităților administrative pentru finanțarea proiectelor cultelor religioase. Aici am putea deschide o paranteză lungă despre felul în care diferitele confesiuni recunoscute de statul român pot accesa fonduri publice. N-o s-o facem acum, dar vom urmări chestiunea pe toată durata proiectului.
Alegem, în schimb, să simplificăm discuția schematizând principalele conducte de bani publici la care se poate branșa o parohie. Indiferent că e ortodoxă, catolică, reformată, evanghelică, unitariană, adventistă sau de orice alt rit inclus în nomenclatorul Secretariatului de Stat pentru Culte.
Teoretic, grosul banilor pentru culte vine chiar de la numitul Secretariat de Stat, căruia i se alocă, de la bugetul de stat, sumele necesare salarizării personalului clerical, dar și fonduri pentru construcții și reparații ale lăcașelor de cult sau alte activități desfășurate de acestea.
În perioada 2012-iulie 2017, confesiunile recunoscute oficial au primit aproape 2.3 miliarde de lei, adică peste 510 milioane de euro, ca formă de sprijin de la administrația centrală.
Din această sumă, 1.68 miliarde de lei au fost folosiți la salarizarea clericilor, statul acoperind un procent majoritar din veniturile lunare ale acestora. Alți 610 milioane de lei au intrat în construcții, reparații și alte activități aferente cultelor.
Asta e doar ce se vede în bugetul „mare”.
Dumnezeii din local
Confesiunile recunoscute oficial beneficiază și de nenumărate alocări din bugetele locale, fie că vorbim de multele buzunare bugetare ale consiliilor județene, fie de cele ale consiliilor locale (primării de municipii, orașe sau comune).
În aceeași perioadă în care primeau mai bine de jumătate de miliard de euro de la bugetul de stat, cultele își trăgeau la greu partea leului și din aceste bugete locale.
Potrivit datelor noastre, în perioada 2012-iulie 2017, confesiunile religioase din România au beneficiat din partea autorităților locale de un sprijin financiar în cuantum de cel puțin 1.69 miliarde de lei.
Scriem “cel puțin” din cauză că acest total include doar sumele raportate de 39 de consilii județene și câteva zeci de municipii sau orașe mai mari.
Cea mai mare și mai transparentă parte din acești bani de la județe se varsă în contribuțiile pentru salariile personalului neclerical. Toți cei care fac – alături de preoți – treaba să meargă în lăcașele de cult primesc de la județ contribuțiile sociale, adică spre jumătate din venitul lor brut. Pensie, contribuții la sănătate și alte taxe.
- click -
Peste
1.16 miliarde de lei
au achitat bugetele județene în ultimii cinci ani în contul salarizării celor care depun activități conexe în cadrul cultelor.
Revenim în Harghita, unul dintre cele mai sărace județe ale României, unde procente din banii colectați de stat din TVA și impozit pe venit – bani meniți, spune legea, să sporească dezvoltarea infrastructurilor locale – ajung investiți în dezvoltarea cultelor religioase.
Concluzia de oportunitate se impune aproape de la sine când, încercând să vizitezi locurile care găzduiesc aceste construcții ale Domnului, îți rupi mașina în drumuri desfundate – iar odată ajuns acolo constați că nu prea există nici medic, că școala e cam în paragină, iar canalizarea rămâne încă doar un alt proiect pe hârtie.
Povestea gardului
din satul fără doctor
Preotul catolic din comuna harghiteană Sâncrai nu este acasă. Cantorul dă însă puțin din casă: şi-a spart un dinte şi a plecat val-vârtej la Odorhei să şi-l repare. Nu ne mai miră nici măcar această grozăvie: oamenii trebuie să meargă zeci de kilometri pentru a-și rezolva o urgență medicală.
Se oferă să facem o tură pe la casa mortuară şi pe la biserică, să vedem exact pe ce s-au dus banii, şi poate, până terminăm, se-ntoarce şi părintele.
Lăsăm în urma casa parohială – parcă mai mare decât şcoala veche de peste drum – şi bijuteria ei de curte şi-o luăm pieptiş spre cimitir, unde abia ce-a fost dată în folosinţă noua casă mortuară.
Ai zice că e o cabană cochetă cu o terasă imensă dacă n-ai vedea, câţiva metri mai încolo, pădurea de cruci din cimitir.
Morţii cu morţii, viii cu viii. Mergem să vedem biserica, o clădire de patrimoniu superbă, restaurată la detaliu.
„Am refăcut orga, pentru că a fost distrusă în timpul războiului, când soldaţii au luat plumbul din tuburile ei ca să-și facă gloanţe”, povesteşte cantorul.
Orga a costat bugetul județului 40.000 de lei în 2015. Cantorul o bagă în priză şi biserica se umple de sunetul ei sublim.
Între timp a sosit părintele, aşa că o luăm la pas prin curtea şcolii, printre chiotele copiilor care se-aleargă nebuneşte pe tăpşanul dintre biserică şi casa parohială.
Ne dăm „Bună ziua!” şi începem să vorbim de bani.
Aproape 250.000 de lei a primit parohia lui în anii din urmă din bugetul județean. Pentru biserică, dar şi pentru casa parohială şi chiar pentru un gard care ar trebui să împrejmuiască un teren deținut de parohie.
„Vrem să facem un părculeţ pentru copiii de la şcoală, un loc de joacă, ceva de genul ăsta, şi am început prin a-l împrejmui”, justifică preotul.
Omul se plânge: E frumos aici, doar că-n sat nu e canalizare, podurile care întrerup şoseaua sunt din bârne vechi de lemn, iar doctorul vine o dată pe săptămână la Sâncrai. Marţea.
Şi cu apa e greu. Vreo 40 de familii din sat şi-au făcut singure o conductă de la un izvor de mai sus, din munte. De vreun an, pe bani europeni, a apărut o reţea de apă cum trebuie, dar nu au mai fost bani de contor, aşa că nimeni nu se poate lega la ea.
Chiotele vesele ale copiilor nu se mai aud, semn că s-au întors la ore. Liniştea satului înconjurat de munţi şi păduri îţi înfundă timpanele.
“Nu e treaba noastră”
Harghita nu e deloc singurul județ din România în care interpretarea defectuoasă a unei legi de echilibrare a bugetelor locale produce astfel de aberații.
Doar că Harghita e printre puținele județe care raportează finanțarea unor obiective de cult din aceste sume defalcate din TVA și impozit pe venit.
Chestionați asupra destinației acestor bani publici, cei mai mulți șefi de județ s-au întrecut în argumentații arborescente, care ar putea fi rezumate extrem de simplu: “nu e treaba noastră”.
În partea a II-a a poveștii noastre vom vedea un alt caz în care aproape 15 la sută din totalul acestor sume adunate din TVA și impozit pe venit intră în contul cultelor.
Într-un alt județ din România.
(Au contribuit la documentarea acestui text Diana Oncioiu, Paula Căbescu, Lina Vdovîi, Liana Fermeșanu, Oana Moisil, Octavian Coman și Andrei Crăciun. Foto: „Să fie lumină”)
