Înalt Preasfințitul Ioan Robu, arhiepiscopul romano-catolic de București, a dat în judecată Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) și a cerut anularea parțială a unei adeverințe care atestă că nu a colaborat cu fosta poliție politică comunistă.

E aparent paradoxal ca o persoană să atace în instanță un document ce-i este favorabil, așa că un reporter Să fie lumină a parcurs, timp de mai bine de jumătate de an, sute de pagini din dosarele rămase de la Securitate, încercând să înțeleagă de ce anume se teme Ioan Robu.

Nu am găsit nici o notă informativă care să arate că ierarhul ar fi turnat la Securitate, însă un dosar pe numele său a existat fără doar și poate: dosar CIE cu numărul 16161. La fel a existat și un nume conspirativ pe care Securitatea i l-a atribuit părintelui Ioan Robu: „Radu”.

Dosar și nume conspirativ de colaborator sau de urmărit nu știm, căci dosarul i-a fost distrus în zilele revoluției din 1989.

Trecutul său poate fi totuși reconstituit, fie și parțial, pe baza actelor din alte dosare pe care le-am descoperit la CNSAS. Multiple documente de arhivă vorbesc despre complicata viață a unui tânăr ierarh catolic, în vremea cu multe nuanțe de gri a dictaturii comuniste.

Carmen

În 15 noiembrie 1972, aproape de ora șase dimineața, trenul către București pleca din gara Craiova. Câteva ceasuri mai târziu, o femeie cu ochelari de soare, îmbrăcată într-un costum elegant cu nasturi mari strălucitori, cu o plasă și o poșetă într-o mână, coboară pe peronul Gării de Nord. Aici este așteptată de un bărbat la fel de elegant, la cravată, cu pălărie pe cap, pardesiu și pantaloni de stofă. Își zâmbesc discret, dar femeia trece pe lângă el și-și continuă drumul. El o urmează, la câțiva pași distanță.

Ca și cum nu s-ar cunoaște, cei doi merg până într-un gang al Pieței Gării de Nord. Intră împreună în scara 3 a unui bloc, iar acolo, într-un colț al holului de la parter, încep să discute „râzând, sărutându-se și îmbrățișându-se”.

Raportul filajului Securității, care i-a urmărit și fotografiat pas cu pas, consemnează ora întâlnirii: 9.30.

Bărbatul, care împlinise de curând 28 de ani, este tânărul preot romano-catolic Ioan Robu.

Cei doi încearcă să-și ia o cameră la Hotel Nord, lângă gară. Nu găsesc, consemnează agenții, așa că se urcă într-un taxi negru, cu numărul 2-B-8000, și pornesc spre centru. La Piața Amzei, Ioan Robu coboară din Volga sovietică și merge spre muncă.

Doamna rezervă, în cele din urmă, o cameră la Hotel Palace, insistând la recepție că este din provincie și a venit la un control medical. I se oferă camera 452, aflată la etajul patru. După nici 30 de minute, intră în hotel și preotul Robu, care urcă în camera ei.

Două ore mai târziu, Securitatea inventează un motiv pentru ca recepția să-i sune și să le ceară să se mute la camera 150, la etajul unu. Aici securiștii aveau instalate microfoane.

După încă ceva vreme, preotul iese din hotel și pleacă în oraș cu treburi. La fel și femeia, la scurt timp după el.

Revin în cameră în jur de ora 17.30, nu înainte de a-și lua o sticlă de lichior franțuzesc de la o alimentară din apropiere. În hotel intră tot pe rând. Rămân împreună toată noaptea.

În ziua următoare, de asemenea, doamna e urmărită peste tot prin București: cumpărături, întâlniri, cele peste șase ore petrecute cu Ioan Robu în camera de  hotel. Așa spune același raport al „filajului” Securității.

Noaptea, la 22.46, femeia se urcă din nou în tren și se întoarce în Craiova. De data aceasta, la ușa trenului o așteaptă un echipaj al „organului informativ”, care o reține.

În acea noapte de 16 spre 17 noiembrie 1972, femeia e interogată timp de șapte ore, după cum se observă din raportul ofițerilor din Dolj. La final semnează un angajament de informator cu numele conspirativ „Carmen”.

În declarația de mână dată atunci, ea povestește că, fiind angajată la parohia romano-catolică din Craiova, l-a cunoscut pe Ioan Robu care, în anul 1971, era preot ajutător acolo. Din primăvară lui 1971, după ce s-au cunoscut, au ajuns încet-încet să aibă, după cum spune chiar ea, „relații sentimentale intime”.

Securitatea o șantajează cu relația ei cu Robu, dar și cu alte probleme de la serviciu. Situația lui Carmen era și mai complicată de-atât: era căsătorită și mamă a doi copii.

DIN MOTIVE CE ȚIN...

…de protejarea familiei sale, nu vom dezvălui identitatea reală a femeii. Am ales să-i spunem „Carmen”, numele asumat de ea în relația cu Securitatea.

În ciuda problemelor de ordin moral pe care această relație a preotului Robu le ridică, motivul pentru care insistăm asupra ei nu este neapărat acesta. Mai important este că dosarul lui „Carmen” păstrează importante informații privind trecutul lui Ioan Robu, în lipsa dosarului acestuia, care, după cum veți vedea, nu mai există. Devine, deci, esențial să cunoaștem natura relației lui Carmen cu cel ce avea să ajungă arhiepiscop.

Relația dintre Ioan Robu și Carmen le era cunoscută ofițerilor încă din vara lui 1971. În toamnă, preotul se mută la București, la parohia de la catedrala Sfântul Iosif. În decembrie 1971 apare și primul filaj al unei întâlniri dintre ei, cu mult mai puține detalii decât cel din anul următor.

Carmen a venit atunci la București, Ioan Robu a așteptat-o la aeroportul Băneasa și, tot prevăzători, au luat un taxi împreună până la un bloc de pe Calea Griviței. Într-un apartament de la etajul trei au petrecut împreună aproximativ nouă ore. Seara, femeia s-a întors în Craiova cu trenul.

Transcrierile convorbirilor telefonice interceptate de securiști între cele două filaje arată că aceasta i se adresa lui Ioan Robu cu „iubitule” și îi spunea, uneori, „mi-e dor de tine”. El îi răspunde: „Și mie. Dacă treci așa de rar pe aici…”

Din 1971, deci, și până în septembrie 1984, din actele păstrate în arhiva CNSAS rezultă că relația dintre Carmen și Ioan Robu, deja ajuns în funcții înalte, a fost o constantă, fie prin întâlniri, fie doar prin corespondență.

De ce este acest lucru o problemă?

Preoții romano-catolici nu au voie să se căsătorească și normele canonice cer respectarea castității dacă aleg calea bisericii.

Sub supraveghere

Ioan Robu s-a născut la 6 noiembrie 1944. În 1968 a terminat Institutul Teologic din Iași.

A fost hirotonit preot și repartizat la Craiova, unde a funcționat ca preot vicar. Aici a întâlnit-o pe Carmen.

O fișă de caracterizare făcută de Departamentul Cultelor din anii '80 și ajunsă la Securitate.

Situaţia bisericii romano-catolice în timpul comunismului a fost complicată, chiar dacă nu a căpătat proporțiile tragice ale dispariției bisericii greco-catolice, desființată cu totul de regimul dictatorial. Cu preoți, călugări, călugărițe și credincioși arestați în anii `50, totuși romano-catolicii au mers înainte ca un cult tolerat, care a funcționat fără un statut recunoscut de autorităţile comuniste.

Principala temere a comuniștilor era relația catolicilor cu Vaticanul, care reprezenta Occidentul.

Numărul credincioșilor romano-catolici din România era estimat de Securitate, în anul 1981, la 1,6 milioane. Cei mai mulți erau în Transilvania și Moldova. La Alba Iulia funcționau o episcopie și un institut teologic în limba maghiară. Credincioșii din Moldova și restul țării, mulți etnici români, erau arondați arhiepiscopiei din București, iar institutul teologic în limba română își avea sediul la Iași.

Pentru că preoții aveau numeroase legături cu străinătatea, dar și pentru că erau mulți maghiari de această confesiune, romano-catolicii s-au aflat mereu în atenția Securității.

Într-un raport de la începutul anilor ‘80, ofițerii serviciului secret comunist spuneau că, în cele două institute de la Alba Iulia și Iași, sunt concomitent 345 de seminariști (liceu) și teologi (studenți) și 23 de cadre didactice. În rândul studenților, securiștii raportau 36 de informatori, iar din cei 23 de profesori 6 erau catalogați ca surse.

Raport cu numărul de surse în institutele romano-catolice.

Securiștii mai purtau însă discuții cu alți 105 seminariști și teologi, pe care intenționau să-i recurteze, dar și cu alți trei profesori. Probabil că au și reușit, căci în raportul din anul următor numărul surselor declarate este în creștere: 53 de teologi.

În cazul a 16 studenți și seminariști care au refuzat colaborarea cu Securitatea, agenții puterii comuniste notau că „se continuă măsuri de compromitere și izolare a lor”, iar în cazul a altor 170 „se desfășoară alte măsuri”.

La Alba Iulia, măsurile erau și mai dure, acolo fiind majoritari etnicii maghiari.

În 1980, 13 studenți și liceeni au fost dați afară pentru că erau considerați „iredentiști”. La fel și doi profesori. De altfel, șeful direcției Securității care se ocupa și de culte la sfârșitul anilor ‘80, Gheorghe Rațiu, a confirmat, într-o discuție cu Să fie lumină, că romano-catolicii maghiari reprezentau cea mai mare provocare pentru ei, fiind zone greu de infiltrat de agenți.

Românii însă nu puneau probleme deosebite, în viziunea de lucru a fostului ofițer de Securitate.

Într-un astfel de context în care romano-catolicii erau priviți cu suspiciune, postul telefonic de la parohia romano-catolică din Craiova era pus sub ascultare încă din 1965. Din unele transcrieri ale discuțiilor deducem și că de la începutul anilor ‘70  exista în birourile parohiei un microfon care să înregistreze în plus și ceea ce se vorbește în încăpere.

Așa e posibil să fi aflat Securitatea de interacțiunile dintre Ioan Robu și Carmen, angajata parohiei.

Tatonări

În 1971, Ioan Robu a ajuns preot vicar în București la Catedrala Sfântul Iosif.

Dacă încă din 1969, pe când era la Craiova, „cazul Robu” era „analizat” de serviciul județean în vederea recrutării, odată cu venirea lui în capitală documentele din diferite dosare încep să noteze un interes din ce în ce mai mare pentru el. În circuitul intern al Securității sunt cerute date despre comportamentul său în comuna natală. E filat la prima întâlnire consemnată cu Carmen din București. Tot în decembrie 1971, la finalul unei note a unui informator dintr-un dosar al unui alt preot catolic, a rămas scris „1 ex la Robu Ioan”, adică o copie să fie anexată și la dosarul lui Ioan Robu.

La începutul anului 1972, Securitatea îl abordează direct pe Ioan Robu. Numele său apare într-un raport al Direcției I (departamentul care se ocupa și de culte) în care se spune că Robu i-a refuzat pe agenți când i-au solicitat informații despre un alt preot.

Le-a spus că nu poate „să facă declarații despre un coleg de-al său, care nu i-ar fi favorabile”

Raport făcut de un securist care consemnează că Ioan Robu nu a vrut să ofere informații despre un alt preot.

Apar și primele transcrieri ale convorbirilor telefonice dintre Carmen și Ioan Robu.

La începutul lunii noiembrie 1972, un informator din parohia Sfântul Iosif din București consemnează că Ioan Robu va pleca la studii în străinătate.

O săptămână și ceva mai târziu, se petrece episodul filajului în care Carmen și Ioan Robu sunt urmăriți timp de două zile, iar la întoarcerea în Craiova femeia este reținută și acceptă să devină informatoare. Un raport al Securității Dolj despre operațiune menționează că „în timpul recrutării a rezultat că susnumita ține foarte mult la pr. Robu Ion (sic!), fiindu-i frică de o eventuală compromitere a acestuia”.

Este scris din nou că un ofițer a încercat să-l recruteze pe Ioan Robu, dar acesta a refuzat și i-a recomandat și lui Carmen să facă la fel în caz că i se propune. Devine clar din acel moment că amândoi au realizat că le sunt ascultate telefoanele de la care vorbeau.

Ioan „Radu” Robu și Securitatea, o relație complicată...

În 1973, preotul Ioan Robu a plecat la studii la Roma, la Universitatea Pontificală din Lateran și la Academia Alfonsiană, obţinând titlul de doctor în teologie. Cursurile au durat patru ani.

Vaticanul văzut de sus. FOTO: Să fie lumină.

La întoarcerea în țară, Ioan Robu devine profesor și apoi rector la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi. La 1 decembrie 1983 este ales de preoți în funcția de administrator diecezan al Arhiepiscopiei de București.

În decembrie 1984 a fost consacrat episcop titular la Vatican.

De când funcțiile sale încep să devină mai importante, adică după 1977, arhivele păstrează rapoarte și solicitări de verificare în care se consemnează că, în perioada în care a fost în Italia, Ioan Robu, s-a aflat „în atenția” CIE, Centrul de Informații Externe, unitatea Securității care se ocupa de spionaj, dar și de supravegherea diasporei.

Ioan Robu „în atenția” UM 0544, adică CIE.

Actele din arhiva CNSAS atestă că Ioan Robu a rămas „în atenția” acestei unități și după întoarcerea în România. O explicație: frecventele călătorii în străinătate pe care le făcea.

De aceea, de multe ori, când încercau să intre în legătură cu Robu sau numele lui apărea într-un alt dosar, departamentele interne ale Securității înștiințau și CIE.

În caracterizările făcute de această unitate, preotul avansat acum în ierarhie, era descris ca „având o comportare corespunzătoare, neridicând probleme deosebite”.

Numărul dosarului pe care Ioan Robu l-a avut la CIE este 16161, iar numele conspirativ atribuit: „Radu”.

Într-o fișă personală realizată de acest departament și datată aprilie 1984, se afirmă că: „Robu Ion (sic!) a fost recrutat ca informator în anul 1972, fiind pregătit cu sarcini specifice întrucât a plecat la studii în Italia. În această perioadă a avut un aport informativ corespunzător. După reîntoarcerea în țară a fost verificat, inclusiv prin mijloace speciale, rezultând că este un element bine pregătit profesional, dornic de afirmare și cu multiple relații în mediul cultic și laic. Nu au rezultat probleme de ordin contrainformativ. Din coroborarea datelor de care dispunem rezultă că sursa este utilă muncii de securitate.”

Antentul fișei făcute pentru Ioan Robu de UM 0544 (CIE). În chenarul roșu adăugat de noi este și numărul dosarului dispărut al ierarhului catolic.

Prin urmare, potrivit concluziei acestui document, ceea ce au încercat de mai multe ori celelalte departamente ale Securității și nu au reușit, la CIE pare să fi funcționat. Anul 1972, în care unitatea afirmă că l-a recrutat ca informator pe Ioan Robu, este și cel în care preotul a fost filat în hotelul din București alături de Carmen.

Nu există însă, în documentele parcurse la CNSAS, nicio notă informativă dată de Ioan Robu.

De altfel, nici cercetătorii instituției nu au găsit niciuna când i-au verificat trecutul. După cum explică Germina Nagâț, actual membru în Colegiul CNSAS și, timp de 17 ani, șefă a Departamentului de Investigații din CNSAS, unitatea de spionaj a Securității lucra cu mai mare atenție decât celelalte departamente. „Regulile de conspirativitate  în cazul unei unități externe sunt mult mai severe decât regulile de conspirativitate când lucrezi în interior. Culegi informații în exterior, pe teritoriul altui stat.(…) Urme scrise cât mai puține”, explică Germina Nagâț.

Potrivit doamnei Nagâț, clasificarea drept informator ca în cazul fișei făcute lui Ioan Robu de către CIE poate avea însă nuanțe.

„Printr-o formulă de genul acesta pot să spună și că te-au exploatat în orb, de exemplu, adică te-au contactat sub acoperire, lucru care este frecvent în cazul unei unități externe, care culegea informații adeseori sub acoperire diplomatică. Omul credea că stă de vorbă cu un angajat al ambasadei și, de fapt, stătea de vorbă cu un ofițer sub acoperire. Pentru ei era important să-și ia informația. Nu conta deloc dacă o dădeai cu dragă inimă sau contrecoeur”, detaliază Germina Nagâț.

În arhiva CNSAS s-au păstrat scrisori și rapoarte date de Ioan Robu pentru Departamentul Cultelor despre întâlniri cu oficialități străine sau ambasadori în România. De asemenea, rapoarte ale unor securiști din departamentele interne care discutau față în față cu cel care a ajuns conducătorul arhiepiscopiei de București, dar informațiile date în aceste documente sunt benigne, mai ales în condițiile uneori greu de împărțit în alb și negru ale epocii.

Într-o astfel de situație, nimeni nu știe cu adevărat care a fost comportamentul ierarhului față de Securitate.

… cu final incert

Dosarul lui Ioan Robu, cel cu numărul 16161, întocmit în anii comunismului de unitatea-precursor a Serviciului de Informații Externe, a fost distrus în zilele revoluției.

Între cei care s-au ocupat de „arderea și tocarea” dosarului se numără un ofițer numit Ioan Tamazlicaru. Spre finalul șederii preotului Robu în Italia, în 1977, lt. col. Tamazlicaru este trimis la post la Roma, sub acoperirea de Secretar II la ambasada României din Italia.

Avea, conform ordinului de misiune, funcția de „șef al grupării operative de la Roma”.

Un proces verbal scris de mână primit de CNSAS de la Serviciul de Informații Externe (moștenitorul arhivelor CIE) sună așa: „Subsemnații col. Oprescu Puiu (un nume conspirativ folosit de Ioan Tamazlicaru) și cpt. Mirel Stăniloiu (nume de serviciu al altui ofițer, neidentificat) au procedat în ziua de 22 și 23 decembrie 1989 la distrugerea prin ardere și tocare a următoarelor dosare din contul personal”. Urmează apoi o listă cu 34 de dosare, printre care și „RADU”, adică Ioan Robu.

La finalul listei e scris: „în scopul conspirării surselor și cazurilor.”

În chenarul roșu, făcut de noi, e dosarul lui Ioan Robu în lista de dosare distruse în 1989.
Pagina a doua a listei cu dosare distruse.

Ofițerii de securitate – pe care i-am identificat și care știu despre cazul lui Ioan Robu – sunt din ce în ce mai puțini. Cei mai mulți au murit – cum e cazul lui Ioan Tamazlicaru, cel care a participat la distrugerea dosarului prelatului. Într-un caz, un agent a refuzat să vorbească invocând motive personale. Șeful direcției Securității care se ocupa de culte spre finalul anilor 80, Gheorghe Rațiu, declară că nu-și amintește.

Adevărul dispare încet și cu fiecare dintre aceștia.

Carmen, o altfel de informatoare

Sursa Carmen nu pare să fi dat informații de amploare despre Ioan Robu. Poate doar într-o notă din 1977, când ea relatează agenților despre ce a povestit acesta în legătură cu unii preoți greco-catolici la o întâlnire cu mai mulți ani în urmă.

Antet al unei note informative date de Carmen.

Securiștii menționează totuși, la finalul notei, că preotul este la studii în străinătate, iar Carmen ține legătura cu el prin corespondență, de aceea „sursa a fost instruită de a continua să mențină relații cu Robu Ion (sic!) și atunci când își anunță vizita (după ce vine în țară), să ne anunțe mai înainte, cu scopul  de a stabili în concret ce are de discutat.”

Note de-ale ei se găsesc însă în alte dosare din problema Culte.

Într-un raport de analiză din 1974, informatoarea este considerată ca fiind „utilă muncii de securitate”, pentru ca doar un an mai târziu să fie criticată pentru că oferă informații mediocre. Agenții de la Dolj trag chiar concluzia că femeia se răzbună pentru că i-a fost refuzată plecarea într-o călătorie în străinătate. Așa că i se face un nou „instructaj”.

Trei ani mai târziu, în dosarul lui Carmen apar chitanțe pentru banii cheltuiți de securiști ca să-i ofere cadouri în schimbul informațiilor date: o fructieră, ruj, fixativ, deodorant, parfum franțuzesc. E apreciată „pentru serviciile valoroase furnizate”, „volumul important de informații”.

În 1979 i se aprobă, ei sau soțului ei, călătorii în Germania de Est sau Austria. Așa că relația ei cu Securitatea merge normal și, în 1982, este în continuare considerată utilă muncii informative.

Întâlnirile dintre Carmen și Ioan Robu sunt, de asemenea, în atenția securiștilor. Între 23 și 24 august 1984, ea s-a oprit în București în drum spre mare pentru a-l întâlni pe preot, care avea să ajungă în scurt timp episcop.

Agenții susțin, într-un raport din septembrie același an, că, într-o discuție purtată cu ea, Carmen le-a confirmat că relațiile sentimentale cu Ioan Robu continuă.

Concluzia? „Având în vedere relațiile între cei doi, considerăm că nu este oportun de a avansa discuțiile cu Carmen, pentru a o determina să facă aprecieri scrise asupra lui Robu Ion (sic!).”

Ceva se schimbă pe parcursul anului 1985. De altfel, securiștii deja se critică între ei pentru că, în anul precedent, ofițerul care ar fi trebuit să țină legătura cu Carmen nu și-a făcut suficient de bine treaba.

Trei luni mai târziu, în iulie, Carmen este reținută la graniță, la punctul de frontieră Naidăș din Caraș-Severin. Împreună cu soțul ei voia să plece într-o excursie în Germania de Vest și Austria, dar avea ascunse în mașină lucruri nedeclarate: 80 000 de lei, acte, bibelouri, 200 grame de aur, 100 de grame de argint (bijuterii).

A dat declarații contradictorii, ultima consemnând că voia să vândă bunurile pentru a-l trata în Germania pe soțul ei grav bolnav. După acest incident, la sfârșit de octombrie 1985, Securitatea Dolj decide scoaterea Carmen din rețeaua informativă.

Dosarul ei se închide aici.

Cea care, în viziunea Securității, s-a dovedit o sursă utilă pentru foarte mulți ani, a încheiat prin a încerca să-i păcălească.

Am întâlnit-o de curând, în Craiova, pe una dintre surorile lui Carmen. Am încercat să aflăm  ce s-a întâmplat cu sora ei după acest moment, dar și dacă a bănuit vreo relație între Carmen și Ioan Robu.

Ioan Robu, povestește femeia, le-a fost un prieten. Au mers în excursii împreună prin țară. Era apropiat și de copiii lui Carmen. Sora ei afirmă însă că a nu știe nimic despre o posibilă relație intimă a lui Carmen cu prelatul.


Cu un chip senin și zâmbitoare, se ridică de pe fotoliul în care stă. Aduce o fotografie de birou cu sora ei. Poza e făcută în anul în care Carmen a murit și, deși e mai în vârstă, nu e cu mult schimbată de cea pe care echipajele Securității o fotografiau pe ascuns împreună cu preotul Ioan Robu.

Cum era sora ei? Tace puțin, apoi o descrie pe scurt:

„frumoasă”, „răsfățată”, „cochetă”,„deschisă”, „volubilă” și „deșteaptă foc”.

Sora ei spune despre Carmen că era însă și foarte secretoasă. De altfel, nu știe ce s-a întâmplat la procesul lui Carmen de după incidentul de la graniță, dar își amintește cu siguranță că nu a fost închisă, ci s-a întors acasă și cu tablouri, și cu bibelouri, și cu bijuterii.

În 1987, Carmen pleacă definitiv din România, împreună cu soțul și copiii. Se repatriază în Republica Federală Germania, în calitatea lor de etnici germani.

Noi, restul familiei, nu am știut decât cu două luni înainte că ei au actele de plecare. Cu surorile ei nu a suflat o vorbă,” constată cu tristețe sora ei.

Carmen a murit în Germania în 2007, din cauza unui cancer pulmonar. Fuma, asemeni lui Ioan Robu.

O FOTOGRAFIE FĂCUTĂ...

…de echipa de filaj pe stradă, în 1972, e cea care îi păstrează alături pentru totdeauna. Preotul de atunci ținea în mână, îngândurat, o țigară pe jumătate fumată.

Procesul

În vara anului 2016, monseniorul Ioan Robu a primit din partea CNSAS un verdict de necolaborare cu fosta Securitate. Trecutul său a fost verificat la cerere, pentru că e și membru de onoare al Academiei Române.

Adeverința este publicată în noiembrie 2016 pe site-ul instituției. Documentul conține, în preambul, un punct distinct cu informații din dosarele de arhivă în care apare numele lui Ioan Robu, acte care au servit Colegiului CNSAS în luarea deciziei că ierarhului „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securității” în sensul legii actuale.

ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop romano-catolic de București FOTO: Inquam Photos / George Călin.

După publicarea adeverinței, ierarhul cheamă în judecată instituția și solicită revocarea documentului și emiterea unuia nou din care să fie scos punctul patru, cel cu informațiile din dosare menționate în preambul.

Germina Nagâț, de la CNSAS, spune că Ioan Robu este prima persoană cu decizie de necolaborare cu Securitatea care face acest demers în instanță împotriva instituției sale.

Între informațiile pe care Ioan Robu le vrea șterse din spațiul public regăsim, încă de la început, mențiunea că dosarul lui de la CIE a fost distrus. Alte documente care sunt menționate în preambulul adeverinței de necolaborare de pe site-ul CNSAS sunt rapoarte făcute de securiști, acte conținând date sterile primite de la Ioan Robu în întâlniri cumva normale atunci, dată fiind funcția acestuia.

Singurul lucru din adeverință care ar putea fi interpretat defavorabil ierarhului este un raport al unui ofițer care consemna că Ioan Robu ar fi aflat de la un preot că, dintr-un grup de patru clerici catolici care urmau să plece în Israel și Occident, cel puțin unul nu ar mai vrea să se întoarcă în țară. Potrivit raportului, conducerea Arhiepiscopiei romano-catolice București „a solicitat  părerea organelor noastre în această problemă”. Nu este însă clar, din felul în care ofițerul a formulat propoziția, dacă Ioan Robu sau altcineva din conducerea arhiepiscopiei a sesizat și Securitatea.

În acest preambul pe care prelatul îl vrea dat uitării nu se vorbește nicicum despre recrutarea sa ca informator al CIE. De asemenea, nu există nicio mențiune a vreunui act care să facă trimitere la Carmen.

Și totuși, sfătuit de avocatul Sergiu Andon – cel care a adus în 2008 instituția pe marginea prăpastiei, o intervenție a sa la Curtea Constituțională în sprijinul fostului său patron Dan Voiculescu complicând aflarea adevărului istoric prin legea CNSAS – Ioan Robu atacă adeverința de necolaborare. Și reproșează că CNSAS „expune public pe larg într-o mixtură ce nu poate fi decelată de orice persoană care accesează site-ul (…) diferite detalii ale interesului Securității față de viața internă a Bisericii”.

Recunoaște, totuși, că
„lectura avizată și obiectivă a acestor detalii nu conduce la concluzii compromițătoare pentru Biserică și Păstorul ei, dar poate fi speculată tendențios prin desprindere de context”.

Și, în martie 2017, Curtea de Apel București decide conform dorinței sale: anulează în parte adeverința, adică șterge mențiunile nedorite de arhiepiscop.

CNSAS a făcut însă apel, iar decizia definitivă va fi luată de Curtea Supremă.

Despre adevăr

Dacă hotărârea finală de la Curtea Supremă în cazul adeverinței monseniorului Robu va rămâne așa cum și-o dorește prelatul, precizările acum publice despre unele dosare în care numele său se regăsește vor fi din nou condamnate la uitare. Trecutul său va fi disponibil doar celor acreditați ca cercetători la CNSAS.

Germina Nagâț spune că acțiunea ierarhului va da, probabil, „idei” și altora care au adeverințe cu un preambul asemănător. Acest preambul „redă esențialul din speța respectivă” și, uneori, poate reprezenta „o deconspirare” atunci când faptele, deși reprobabile, nu pot trece drept colaborare cu Securitatea în limitele legale ale acesteia, afirmă experta.

În viziunea ei, procesul pornit de Ioan Robu este „în defavoarea cunoașterii în general a adevărului”.

„Este o acțiune complet toxică (…), nu numai pentru domnul Robu. Nu câștigă nimeni din așa ceva. Nici opinia publică, nici Biserica, despre care se vede clar cât de urmărită a fost, cu toți membrii ei”, spune Germina Nagâț.

Câteva  dintre documentele care prezintă interacțiunile ierarhului cu Securitatea au mai apărut în presă în anul 2015.

Printr-un comunicat dat la acel moment, ÎPS Robu răspundea așa acuzațiilor că ar fi fost sursă a Securității:

„În raport cu Securitatea Statului, ÎPS Ioan Robu nu a fost nici colaborator nici informator, dar foarte probabil a fost urmărit informativ și operativ, datorită funcției pe care o avea în Biserica Catolică. (…) Pretinsele documente din arhiva CNSAS nu sunt întocmite de Mons. Robu. Ele aparțin aparent organelor represive și persoanelor care au avut activitate de urmărire a persoanei sale și consemnează în mod expres că acesta nu este dispus să colaboreze onest cu ele.”

Să fie lumină i-a cerut monseniorului Robu o discuție pe tema celor recent descoperite în arhiva CNSAS. Cinci zile mai târziu, purtătorul de cuvânt al Ahiepiscopiei romano-catolice, Francisc Doboș, ne-a răspuns că părintele Robu alege să nu discute deloc subiectul până când procesul nu ajunge la final.

Cu toate acestea, deviza arhiepiscopului rămâne, aparent paradoxal, un verset din Evanghelia după Sfântul Ioan: Et veritas liberabit vos.

Adică „Și adevărul vă va face liberi”.

(La documentarea acestui articol a contribuit Ovidiu Vanghele)

Să fie lumină!

Continuăm să documentăm trecutul prelaților români, pentru a putea înțelege cât mai clar relația dintre stat și cultele recunoscute în România. Sprijină efortul nostru cu o donație.

Despre autor